De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?
Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.
Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.
Citatul meu preferat din cartea asta sunt:
Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”
Puteți cumpăra cartea aici.
sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)