Ian McEwan – “Amsterdam”

IMG_2411

De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.

“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.

Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.

Puteți cumpăra cartea aici.

Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:

“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”

“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”

Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Patrick Modiano – “Orizontul”

IMG_0878

De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?

modiano nobel

Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.

Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.

Citatul meu preferat din cartea asta sunt:

Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”

Puteți cumpăra cartea aici.

sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Orhan Pamuk – “Casa tăcerii”

Recunosc că asta a fost prima mea întâlnire cu Pamuk. Din câte am înțeles, asta nu e cartea cu care să te împrietenești cu autorul ăsta. Da’ mie mi-a ieșit. Am început să citesc fără niciun fel de așteptări. Am avut ocazia să constat că Premiile Nobel pentru literatură nu sunt întotdeauna pe aceeași lungime de undă cu gusturile mele. Evident că mă așteptam totuși la o carte bine scrisă. Și este foarte bine scrisă.

Mie unuia mi-a plăcut mult felul în care unghiul subiectiv al povestirii se rotește de la un personaj la altul. Mi-a plăcut felul potolit în care sunt redate momentele de tensiune. Mi se pare că Pamuk te lasă pe tine să îți dozezi panica, energia, durerea. El doar îți povestește. A fost, pentru mine, primul contact cu Turcia văzută și descrisă de un turc. Am privit plin de înțelegere modernitatea occidentală vârâtă cu ghiotura pe gâtul unei societăți pe care nimeni n-a pregătit-o pentru nou. Pamuk descrie cum nu se poate mai bine șocul cultural al Orientului atunci când Occidentul i-a pus genunchiul în piept și s-a instalat comod deasupra.

Elucubrațiile filosofic-istorice ale celor trei generații de “savanți nebuni” ai familiei arată că, oricât de accentuat și accelerat procesul de vestificare, esența unui om nu poate fi schimbată chiar atât de ușor. Poate au dat ei șalvarii pe pantaloni de la Paris, dar în sinea lor turcii tot turci rămân. Blazarea tinerei generații a lui Pamuk este însă aceeași de peste tot din lume. Fără direcție, negându-și trecutul fără să-și permită să pună un viitor în loc, tinerii beau și se distrează plictisiți, fără ca nimic să-i entuziasmeze vreodată.

Citate care mi-au plăcut:

“Când vii acasă seara după ce ai umblat toată ziua pe străzi e ca și cum ai începe școala după vacanța de vară.”

“Poate că pe voi vă înviorează ceva scos din plastic, dar pe mine nu! Nu le-am zis asta, pentru că oricum nu pricep. Plasticul este sufletul vostru putred, născut mort!”

Mario Vargas Llosa – “Sărbătoarea țapului”

Aici n-am mai spus-o. Mie îmi place Llosa. Foarte mult îmi place. Nu îl consider unul din marii scriitori ai lumii. Doamne ferește! Unul din cei mari ai zilelor noastre, da. Dar nu îl poți pune lângă ăi de inventară literatură. Sunt mândru că i-am citit aproape toate cărțile pe care le-a scris și vă spun cu mâna pe inimă că până acum niciuna din ele nu m-a dezamăgit.

“Sărbătoarea țapului” este povestea unui tiran dominican care, deși aflat departe de Românica noastră scumpă, dovedește cam aceleași simptome de care a dat dovadă Ceașcă al nostru. Bine, to’așu nu avea libidoul lui Trujillo sau nu știm noi mare lucru despre asta. S-ar putea să fie și clima de vină. Că acolo, pe insula aia înfierbântată și sărată, sângele cam dă în clocot. Și când puterea îți dă acces la orice fecioară, femeie sau soție ce se află sub stăpânirea ta, e ușor să cazi în ispită.

Ce am descoperit nou la Llosa în cartea asta este pasiunea pentru o migăloasă descriere a cruzimii omenești. Uciderea dictatorului provoacă o orgie a torturii care nu se va înclina decât in fața inteligenței adevăratului om politic. De fapt, dacă dezbrăcăm cartea asta de sex și sânge, rămâne o frumoasă și minuțios plănuită luptă politică, redată cu energia spumoasă specifică lui Llosa. Fracturile temporale motivate prin împletirea prezentului cu amintirile care împăienjenesc din când în când privrea și discursul personajelor, un alt element specific lui Llosa, sunt și ele prezente la apel.

E o carte bună, pe care o recomand chiar și celor care n-au încercat pâna acum nicio bucățică din scriitorul ăsta. O puteți cumpăra aici.