Florian Banu – “De la SSI la SIE”

Cu titlul ei întreg: “De la SSI la SIE, o istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist 1948 – 1989”.

E a doua carte de Florian Banu pe care o citesc după “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”. Astfel încât, oricât de 007 e titlul cărții, am știut că voi găsi de fapt o lucrare migăloasă a unui istoric obsedat de exactitate și imparțialitate.

Firul epic din “De la SSI la SIE” este lupta pentru putere din interiorul serviciului român de informații externe, oricare i-ar fi fost titulatura și afilierea. Și, oricât de nepotrivit ar fi termenul, stilul de management al omului aflat la conducerea serviciului. De la repopularea rețelelor externe de informații cu “oameni noi” în anii ’50, mișcare care evident a dat greș într-un mod monumental, și până la performanțele remarcabile ale anilor ’70, Florian Banu trece cu obiectivitate prin toate.

Există, totuși, o parte care-i aproape roman. Cu trădări, furtișaguri și tot felul de anecdote care mai de care mai delicioase și în care afli chestiuni mici despre oameni mari din România sau despre oameni mici și necunoscuți care au reușit mari performanțe într-ale spionajului.

Unul din lucrurile pe care le-am învățat din “De la SSI la SIE” este că “Orizonturi roșii” a lui Ioan Pacepa e o lucrare care, în cel mai bun caz, poate fi catalogată ca fiind “bazată pe fapte reale”. Iar asta mai ales pentru că omul care a scris-o era ofițer superior SIE, nu istoric. Așadar interesele sale de propagare a unor informații sau contrainformații utile propriilor sale scopuri au fost mult mai importante decât adevărul.

“De la SSI la SIE” nu-i o carte pe care să o recomand cuiva care e doar pasionat de spionaj. Ar putea părea un pic fadă. E nevoie și de niște dragoste de istorie pentru ca ea să poată fi savurată cum trebuie.

Găsiți Florian Banu – “De la SSI la SIE” de cumpărat aici.

Ioan Petru Culianu – “Călătorii în lumea de dincolo”

“Călătorii în lumea de dincolo”, de Ioan Petru Culianu, nu-i o carte pe care s-o citești ușor, dacă e prima pe subiect. Care subiect e și el destul de greu de definit: istoria religiilor, misticism, istorie a magiei, a morții?

Până la urmă, cu puțină insistență, ai putea să te oprești la istoria religiilor, pentru că acesta era domeniul pe care, dacă ar fi trăit o viață întreagă, Ioan Petru Culianu l-ar fi dus foarte departe. Cel puțin asta părea să promită cel care tocmai îi urma lui Mircea Eliade la catedra de istoria religiilor a Universității din Chicago. Doar că viața i-a fost oprită brusc, la 41 de ani, cu un glonț tras de un asasin. Misterul care înconjoară moartea lui Ioan Petru Culianu este subiectul multor speculații, teorii și chiar cărți. El rămâne neelucidat și azi, 31 de ani mai târziu.

Dar nu despre moartea lui Culianu e vorba în “Călătorii în lumea de dincolo”, ci despre moarte în general, așa cum a fost ea înțeleasă, simbolizată și mitizată de popoarele vechilor civilizații – sumerieni, egipteni, indieni, chinezi, mesopotamieni etc.

Fascinația în fața misterului morții a dat nașterii întregului univers fantastic care include magia, religia, basmele și orice altă plăsmuire a reușit omul să producă pentru a-și face înțeleasă măcar puțin totala lipsa de sens a morții.

Citind “Călătorii în lumea de dincolo”, vei avea uneori impresia că ești transportat în locul din care au luat naște miturile. De la “Ghilgameș” la “Rambo”, în fiecare poveste spusă vreodată de un om altui om, în orice mod, poate fi redusă la același lucru: dorința de a scăpa, de a cuceri sau de a îmbrățișa moartea.

Eu am citit ediția Nemira din din 1994. “Călătorii în lumea de dincolo” de Ioan Petru Culianu, din păcate, mai poate fi cumpărată doar de pe site-urile cu cărți la mâna a doua. Dar, dacă o găsiți uitată prin vreo bibliotecă de bunică sau oferită timid, pe un preșuleț, de un bătrân cu ochii apoși căruia pensia nu-i mai ajunge, eu vă recomand să o încercați.

Florian Banu – “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB

“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” nu e un roman captivant și mustind de acțiune, deși titlul te-ar putea duce cu gândul într-acolo. Asta pentru că Florian Banu nu e autor de ficțiune, ci istoric. Ba chiar unul meticulos, atent la propria obiectivitate, prudent cu afirmațiile sale.

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB
“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

Mihai Caraman este unul din cei mai mari spioni pe care i-a avut vreodată România. El e creatorul rețelei Caraman, un lanț de informatori cu ajutorul căruia, în timp, a reușit să sustragă informații ultra-secrete din sediul NATO în anii ’60 – ’70. Metodele lui de racolare sunt studiate și azi în cele mai importante școli de spionaj occidentale, iar informațiile pe care el a reușit să le obțină i-au făcut, la vremea aia, până și pe sovietici să se gudure pe lângă noi ca să “le dăm share”.

Activitatea lui Mihai Caraman, luată la bani mărunți de Florian Banu, se dovedește a fi un foarte bine studiat proces de împrietenire, cadorisire, gâdilare de orgoliu și cam orice alt tertip psihologic necesar pentru a determina un om (de obicei funcționar neînsemnat, una din miile de mici rotițe ale mecanismului) să își riște cariera și chiar libertatea pentru o cauză care nu e a lui.

Dacă vă place James Bond, n-o să vă placă Mihai Caraman. Dacă, pe de altă parte, sunteți curioși cum funcționează cu adevărat o rețea de spioni, cum se formează ea, cum se menține și cum se abandonează, atunci “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” e fix ce trebuie.

Avem, bonus, un tablou destul de exact al relației dintre Occident și diplomația blocului comunist, dar și o mulțime de amănunte despre protocoalele vremii în diplomația și spionajul românești. Asta datorită, cum am mai spus, meticulozității domnului Banu.

Iar în ultima parte din “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”, avem o trecere în revistă a nebuloșilor ani ’90 din România, când, pentru scurtă vreme, de-acum generalul Mihai Caraman a fost scos din rezervă și pus la șefia S.I.E. (Serviciul de Informații Externe al României).

Sunt sigur că în carte se regăsește partea cea mai puțin “zemoasă” a lungilor conversații dintre domnii Florian Banu și Mihai Caraman: cea care a primit aprobare pentru publicare. Mi-aș fi dorit din toată inima să pot fi un țânțar mititel care să fi ascultat tot ce s-a vorbit în timpul interviurilor realizate de autor în vederea scrierii cărții.

Cel mai mult mă bucur că am reușit să descopăr un autor român pe care l-am mai citit (revin cu recenzia celeilalte cărți a Domniei Sale cât de curând) și pe care am să-l mai citesc și de-acum încolo.

Găsiți “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” de Florian Banu aici.

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim – “O să râzi, totul e chimie!”

Ai sa râzi totul e chimie

Am să încep cerându-mi iertare pentru tăcere. Mi s-au întâmplat multe chestii care m-au ținut departe de “Citate citite”. Mai întâi a fost “Murdar“, prima mea încercare de a scrie ficțiune. Apoi, acum un și jumătate, m-a luat prin surprindere jobul nou de la Kiss FM. Așa că o vreme am tăcut aici.

Mărturisesc: hotărârea de a mă repuca de scris am luat-o acum două săptămâni. Abia acum am găsit niște timp. Dar planul e să-mi reintru în formă cu niște recenzii, apoi să trec la fapte mai mărețe. Nici nu îndrăznesc să le visez eu întru totul deocamdată, darămite să le mai și mărturisesc aici.

Pentru mine, verbul “a râde” în aceeași frază cu substantivul “chimie” reprezintă o imposibilitate semantică. N-am înțeles chimia în școală, așa că am reacționat firesc: am urât-o din rărunchi. Maică-mea a încercat, săraca, printr-a șaptea, să-mi explice niște chestii de bază. A rezultat un scurt război între firavul ei talent pedagogic și rezistența mea umanist-pasiv-agresivă. Deflagrația s-a soldat cu un tratat de pace rapid: eu nu rămân corigent, iar pe ea nu o interesează cum reușesc eu această performanță. Pacturi asemănătoare am semnat ulterior și cu taică-meu pentru fizică și matematică. Am avut mare noroc cu părinți înțelegători.

Ce vreau să zic e că, dacă știți care-i treaba, n-aveți de ce să citiți “O să râzi, totul e chimie!”. E scrisă doar pentru cei de teapa mea. Cei care abia la anii maturității își dau seama că aveau dreptate părinții și profii (ăia mișto) care ziceau că e bine să știi măcar noțiunile de bază din fiecare materie, ca să “știi pe ce lume trăiești”.

“O să râzi, totul e chimie!” e scrisă fără farafastâcuri tehnice. Și e plină de exemple, pe modelul american. Ți se servește o teorie în câteva fraze simple, iar apoi teoria e transpusă în tot felul de istorioare ușor de digerat, ba chiar amuzante, pe alocuri.

Găsiți cartea de cumpărat aici.

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Acum aproape 6 ani am citit eu cealaltă carte de Safran Foer, “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Am rămas în memorie cu două chestii de atunci: cât de mult spirit comercial are autorul în găsirea subiectului și emoția pe care reușește să o transmită. Așa mi-l aminteam eu pe Jonathar Safran Foer – scriitorul care îți înșfacă sufletul și ți-l trage în lumea lui fără ca tu, cititorul, să mai ai alternativă.

“Iată-mă” nu e nici pe departe atât de tumultoasă emoțional, nu e scrisă astfel. Dar își menține calitatea de a alege un subiect atât de comercial, încât n-are cum să nu te intereseze: o familie matură se destramă degeaba pe fundalul echilibrului precar al Orientului Mijlociu care, la rândul său, se destramă din cauza unui cutremur.

Din câte am înțeles, “Iată-mă” conține destul de multe elemente autobiografice ale autorului, poate de-asta e și mai puțin emoționantă. E greu să îți povestești propria existență cu învolburarea detașată a unui tragedian. Dar e o carte dărâmător de bună prin felul deștept în care e scrisă. Oamenii care se rănesc unii pe alții acolo sunt inteligenți și educați, chiar dacă uneori barbari unii cu ceilalți.

Puteți cumpăra “Iată-mă” de aici.

Citatele mele preferate din “Iată-mă” sunt:

“Diferența între a admite și a accepta înseamnă depresie.”

“Dar chiar dacă speranța medie de viață ar continua să crească în fiecare an cu câte un an, oamenilor tot le-ar lua o veșnicie până să ajungă să trăiască veșnic, așa că probabil n-ar apuca nimeni să fie martorul acelui moment.:

“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferențiază căsnicia de orice alt tip de relație. N-o să găsim o cale de a ajunge la o înțelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înșine, dar împreună. Oare câte conversații se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?”

“Jena este Parmalatul emoțiilor.”

“Umanitatea nu e salvată fiindcă merită să fie salvată, ci fiindcă pioșenia câtorva justifică existența celorlalți.”

“Oare chiar e posibil ca doi oameni care vorbesc despre Dumnezeu să se refere la aceleași lucruri?”

“Binecuvântările sunt niște blesteme pe care le invidiază alții.”

“-Nimic pe lume nu e mai întreg decât o inimă frântă, am zis.”

Haruki Murakami – “Uciderea comandorului”

Fac eu cumva și las mereu să mă năpădească lenea atunci când vine vorba de scris recenzii de carte aici. Apoi, într-un proces ce se repetă de fiecare dată la fel de mulți ani încoace, mă ambiționez și recuperez întârzierea. Și apoi iar lene și iar ambiție și tot așa. Din noiembrie până azi am fost în etapa de letargie, astfel încăt iar am lăsat să se adune trei cărți citite fără să scriu despre ele. Dar gata.

Haruki Murakami este unul din autorii mei preferați din multe motive. Dar cel mai important dintre ele e că, la fel de firesc cum îmbină realul și fantasticul, el amestecă lejer previzibilitatea unei rețete câștigătoare cu imprevizibilitatea detaliilor ingenioase.

Atunci când deschizi (aproape) orice carte scrisă de Haruki Murakami știi clar că o să ai un personaj principal simpatic, atât de simpatic că îi îndrăgești până și defectele expuse cu o candoare aproape brutală. Iar personajul ăsta, cu o viață de cele mai multe ori ternă, va ajunge să trăiască o experiență fantastică din care va ieși un om schimbat pe dinăuntru. Alt om, cum ar veni. Locul unde se desfășoară acțiunea e mereu japonez în esență, dar cu nuanțe occidentale date mai ales de băuturi, muzică și referințe pop culture.

Dar, cu răbdare și foarte mult talent, Murakami reușește de fiecare dată să te prindă în poveste. Știi ce o să se întâmple, dar mori de curiozitate să afli cum o să spună povestea de data asta.

“Uciderea comandorului” se petrece, în cea mai mare parte reală a poveștii, într-un spațiu mic, cu personaje puține. Începe cu o călătorie reală a pierderii care se întinde pe multe zile și mulți kilometri care va rima pe final cu cealaltă călătorie, fantastică, pe care personajul principal o duce la bun sfârșit pentru a salva o adolescentă simpatică, dar și pentru a-și regăsi propriul echilibru pierdut.

Ca de obicei, n-am să scriu mai mult despre acțiunea din “Uciderea comandorului”. De-asta cred că articolele mele de aici n-ar putea fi, de fapt, numite cu adevărat recenzii ale cărților pe care le citesc. Am să mai spun doar că “Uciderea comandorului” mi-a adus o bucurie imensă, cum e cea pe care o ai atunci când reîntâlnești un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de mult, dar nu suficient de mult încât revederea să devină ușor stânjenitoare. Nu mai citisem Murakami din 2017, când am terminat “Bărbați fără femei“.

Găsiți de cunmpărat “Uciderea comandorului” în vol. I și vol. II aici.

Citatele mele preferate din “Uciderea comandoului” sunt:

“De obicei, singurul care se dovedește într-un târziu să aibă un oarecare sens, indiferent că e logic sau nu, este în cele mai multe cazuri efectul.”

“- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc așa la nesfârșit acolo.”

“- Tendința naturală a oamenilor este să lase logica și să vrea să afle adevărul, nu?

Menshiki a zâmbit.

– Asta pentru că sunteți încă tânăr. Când o să ajungeți la vârsta mea, o să înțelegeți câtă singurătate îți poate aduce adevărul.”

” – Păcat, a zis Masahiko. Pot să te întreb ce anume cauți la o femeie?

– Greu de pus în cuvinte. E ceva ce-am pierdut la un moment dat în viață și am tot căutat de atunci. Așa ajunge toată lumea să iubească pe cineva, nu?”

“- (…) Tocmai de aceea, așa cum v-am mai spus, de multe ori când mă uit la dumneavoastră mă simt invidios.

– Ca de exemplu, pentru ce? l-am întrebat eu,

– Pentru vă aveți puterea de a vă dori lucruri pe care nu le obțineți. Eu unul nu mi-am dorit decât lucruri pe care să le pot obține.”

“Parcă se uita la o lună iernatică, mare și palidă. Și poate că, pe moment, își transformase sufletul într-o lună, într-o stâncă dură care plutește prin văzduh.”

Philippe Claudel – “L’archipel du chien”

Din când în când, așa cum am mai spus pe blogul ăsta, îmi bucur bunica paternă acolo sus unde e ea de mulți ani, citind în franceză. Limba ei semi-maternă, pe care mi-o vorbea cu mare plăcere și pe care m-am încăpățânat să nu o învăț de la ea cu încăpățânarea lipsită de motiv a copiilor.

Ceva-ceva tot s-a lipit. Iar azi, cu Google translate lângă mine, reușesc să parcurg cu greu cărți ușurele în franceză spre amuzamentul lui Marie-Paule (că așa o chema pe bunică-mea) de ale cărei degete noduroase îmi aduc aminte perfect cum mă ajutau să nu pierd rândul atunci când în buchiseam bosumflat benzile desenate cu Roudou și Riquiqui .

“L’archipel du chien” este prima carte de Philippe Claudel pe care am citit-o în viața mea, însă nu va fi ultima. Nu mă voi reînâlni totuși curând cu el, pentru că scrie greu, urât aproape, deși al naibii de bine. Scrie ca să provoace disconfort, ca să-ți dea, rânjind, ghionturi în coaste. Personajele lui sunt toate urâte. Nu există “ăia buni”, ci doar o viermuială circumstanțială între extremele morale.

Subiectul din “L’archipel du chien” este migrația din Africa spre Europa. Și, dacă țineți la etichete, puteți să i-o lipiți pe cea de parabolă. Una urâtă și rea. Dar, mă repet cu drag, al naibii de bine scrisă. Nu recomand cartea asta celor care-s predispuși la depresie sau celor cărora pandemia le-a pus nervii pe bigudiuri.

Din câte am reușit eu să aflu, “L’archipel du chien” nu a fost încă tradusă în românește. Dar o găsiți de cumpărat în limba franceză aici.

Citatele mele preferate din “L’archipel du chien” sunt*:

“Erau genul de oameni care ieșeau din tranșee în picioare în timpul războaielor, urlând pentru a-i face pe ceilalți să-i urmeze, indiferenți la gloanțele care șuierau și secerau corpuri în jurul lor. Erau de asemenea acel gen de oameni care în viața lor cotidiană n-ar fi putut ucide o muscă, dar care în timpul unei revoluții își trimiteau semenii la eșafod fără să clipească. Erau genul de oameni care încă se scaldă în copilărie și ale ei himere, dar care în numele unei credințe ar putea să-i masacreze fără remușcări pe toți cei care nu aderă la ea. Nu erau făcuți pentru lumea adulților, care e construită pe aranjamente, compromisuri și concesii. Acest gen de oameni nu poate produce decât idioți, martiri, sau călăi.”

“Dați-i unui om foc, fier și un ciocan și el, în doi timpi și trei mișcări, va forja un lanț pentru a lega de el un alt om, care-i seamănă precum un frate, și a-l ține în lesă. Sau va face un vârf de lance pentru a-l ucide, mai degrabă decât să facă o roată sau un instrument muzical. Roata și trompeta, astea apar mai târziu.”

“Comisarul avea o slăbiciune pentru Iuda. Cât de lung era timpul de când oamenii îl urau pe Iuda! Comisarului i-ar fi plăcut să fie și el urât atât de statornic. Ca Iuda. Iubirea se estompează mai devreme sau mai târziu. Nu și ura. Ea rămâne, ba câteodată chiar crește, se reactivează fără întrerupere. Ea este motorul profund al omului. În cele din urmă, triumful lui Iuda va fi mai durabil decât cel al lui Hristos, pe care îl putem vedea fărâmițăndu-se peste tot în lume. Dovezile de iubire lipsesc, cele ale urii se înmulțesc.”

“Vă voi fi lăsat cuvintele. Tăcerile le voi lua cu mine.”

“Timpul a trecut pe Insulă, dar n-a rezolvat nimic. Nu ăsta e rolul lui. Ovidiu a scris că timpul distruge lucrurile, dar s-a înșelat. Numai oamenii distrug lucruri și distrug oameni și distrug lumea oamenilor. Timpul îi privește doar cum face mereu la fel.”

*traducerea îmi aparține

Dan Lungu – “Pâlpâiri”

De Dan Lungu am mai citit, acum vreo 7 ani, și “În iad toate becurile sunt arse” care mi-a plăcut foarte mult. Și “Pâlpâiri” mi-a plăcut, deși mi s-a părut un pic mai ușurică decât “Iadul”, poate pentru că nu m-am simțit vizat. Mi s-au confirmat însă niște lucruri: Dan Lungu este un povestitor mucalit, dar care înșiră acțiunea frumos și corect, cu ritm.

Dan Lungu - "Palpairi"

“Pâpâiri” are un backstory ușor S.F. și absurd, din care cititorul află doar frânturi. Restul e Românie modernă, în care ruralul și urbanul se îmbată împreună, se confundă, ba se mai iau și la bătaie câteodată. Ce are cartea asta e umorul nostru, românesc, inconfundabil. Cu autorionia și bășcălia mereu gata să acopere orice aspect al vieții și să-l facă să se estompeze, să dispară.

Ce n-am înțeles foarte exact e motivul pentru care Dan Lungu alege să-și secționeze povestea cu frecvente, lungi și pretențioase pasaje filosofice care scot mintea cititorului din dulcea semi-reverie a ascultătorului de basme și o vâră în niște complicate exerciții. Zic că n-am înțeles, pentru că de obicei te cam prinzi că narațiunea nu e pentru autor decât pretext pentru a-și expune principii și idei proprii care ar fi mult mai greu de înghițit așa, seci. Doar că în “Pâlpâiri” pretextul e atât de frumos, că eu unul aș fi fost mulțumit doar cu el. Sigur ajungea mintea la niște concluzii și fără proptelele de înțelepciune.

Dar faptul că eu am avut această mică nelămurire legată de “Pâlpâiri” nu înseamnă că-s mai puțin fanul lui Dan Lungu sau că aș îndrăzni să spun despre cartea asta că e altfel decât excelentă.

O puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din Dan Lungu – “Pâlpâiri” este:

“Inventarea gunoiului e în strânsă legătură cu modernizarea, atât cea tehnică, dar mai ales cea de mentalitate. Dorința de confort și stimularea consumului prin publicitate umplu lumea de produși de sinteză și ambalaje. Când Dumnezeu moare, se nasc psihanaliza, publicitatea și gunoiul.”

William Faulkner – “Povestiri inedite”

Una din chestiile mișto legate de hărnicia într-ale scrisului de recenzii pe blogul ăsta e că mi-e mult mai ușor să-mi aduc aminte ce a trezit în mine cartea pe care tocmai ce am terminat-o. Bine, “Povestiri inedite” e gata de recenzat din 31 august, timp în care eu am mai citit încă 3 cărți. Dar e mai bine decât la începutul lui 2020, când decalajul între ce citeam și ce scriam era de cam 6-7 luni.

William Faulkner nu face parte din autorii pe care i-am consumat în cantități mari până la vârsta asta. Fără vreo intenție anume. Așa s-a întâmplat. Iar “Povestirile inedite” – care înseamnă de fapt povestiri pe care mai toate editurile, ziarele și revistele au refuzat să le publice – s-ar putea să nu fi fost tocmai punctul ideal de a începe o relație stabilă cu el.

Cred că Faulkner e ceea ce englezul numește “an acquired taste”. Adică nu e genul de autor de care te îndrăgostești de la primul capitol și așa rămâi pe viață. Dimpotrivă, am trăit de mai multe ori senzația că el ridică o perdea de fum prin care scriitura lui devine mai greu de priceput tocmai pentru a se asigura că, la sfârșitul cărții, rămân doar cei îndeajuns de apropiați lui încât chiar să merite. Eu am rezistat până la sfârșit fără să-mi pară o clipă rău, dar nici ușor nu mi-a fost.

Pe de altă parte, Faulkner are momente dramatice construite perfect, care te fac să devorezi câteva zeci de pagini pe nerăsuflate, pentru ca apoi să te împotmolești din nou în niște descrieri lungi de oameni, locuri sau obiecte, împănate cu considerații filosofice pe care secolul XXI nu prea mai are resursele să le înghită fără noduri.

Eu o să mai încerc Faulkner, mai ales că mereu mi-au plăcut autorii care se încăpățânează să construiască un univers care trece dintr-o carte în alta. “Povestiri inedite” le găsiți de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Povestiri inedite” sunt:

“Ați observat cum oamenii ale căror vieți sunt echivoce, ca să nu spunem haotice, sunt întotdeauna înduioșați de virtuțile de familie? Dacă vrei să auzi cântece despre fiul nostalgic și despre mama lui, du-te la bordel sau la tabăra pușcăriașilor.” – Grangurele

“Firește, războiul este rău, dar tot așa e și traficul, precum și faptul că vinul trebuie plătit și faptul că, dacă ar încuviința toate femeile lângă care un bărbat se poate închipui în pat, atunci ar fi insuficienți cei șaizeci și încă zece ani alocați individual.” – Un portret al lui Elmer

Neagu Djuvara – “Între Orient și Occident”

Ca la fiecare recenzie a unei cărți de Djuvara, am să o încep și pe asta spunând că eu sunt iremediabil fanul lui. De fapt iubesc felul în care povestea și scria. Stilul lui Neagu Djuvara are migala și îngrijirea lucrurilor făcute acum mai bine de 200 de ani, pe vremea când oamenii aveau timpul și naivitatea să creeze lucruri care să dăinuiască o viață și mai bine.

Între Orient și Occident

“Între Orient și Occident” este una din multele încercări de a lămuri esența mixtă a ceea ce suntem noi, românii, azi. Abordarea nu este cea a unui istoric cronologic, ci mai degrabă a unui istoric al societății, ceea ce face lectura mult mai ușoară și interesantă. Dacă mai adăugăm la asta și umorul fin al autorului, “Între Orient și Occident” ar putea fi etichetată, după umila-mi părere, drept una din cele mai prietenoase cărți de istoria românilor pe care le-am citit în viața mea.

Bucata de istorie care constituie subiectul principal din “Între Orient și Occident” este secolul de domnie fanariotă și perioada imediat următoare: domniile pământene și revoluția pașoptistă. Adică perioada în care țara noastră a asimilat din greu elemente bizantine, turcești, rusești pe care apoi le-a “uitat” într-un mod violent pentru a hăpăi cu nesaț cultura occidentală, în special cea franceză.

Cred că “Între Orient și Occident” este genul de carte care poate insufla dragostea de istorie unui sceptic. O recomand, așadar, pentru a fi făcută cadou.

Eu am citit-o în ediția ilustrată de la Humanitas, care e cu atât mai savuroasă. O găsiți aici.