Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Acum aproape 6 ani am citit eu cealaltă carte de Safran Foer, “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Am rămas în memorie cu două chestii de atunci: cât de mult spirit comercial are autorul în găsirea subiectului și emoția pe care reușește să o transmită. Așa mi-l aminteam eu pe Jonathar Safran Foer – scriitorul care îți înșfacă sufletul și ți-l trage în lumea lui fără ca tu, cititorul, să mai ai alternativă.

“Iată-mă” nu e nici pe departe atât de tumultoasă emoțional, nu e scrisă astfel. Dar își menține calitatea de a alege un subiect atât de comercial, încât n-are cum să nu te intereseze: o familie matură se destramă degeaba pe fundalul echilibrului precar al Orientului Mijlociu care, la rândul său, se destramă din cauza unui cutremur.

Din câte am înțeles, “Iată-mă” conține destul de multe elemente autobiografice ale autorului, poate de-asta e și mai puțin emoționantă. E greu să îți povestești propria existență cu învolburarea detașată a unui tragedian. Dar e o carte dărâmător de bună prin felul deștept în care e scrisă. Oamenii care se rănesc unii pe alții acolo sunt inteligenți și educați, chiar dacă uneori barbari unii cu ceilalți.

Puteți cumpăra “Iată-mă” de aici.

Citatele mele preferate din “Iată-mă” sunt:

“Diferența între a admite și a accepta înseamnă depresie.”

“Dar chiar dacă speranța medie de viață ar continua să crească în fiecare an cu câte un an, oamenilor tot le-ar lua o veșnicie până să ajungă să trăiască veșnic, așa că probabil n-ar apuca nimeni să fie martorul acelui moment.:

“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferențiază căsnicia de orice alt tip de relație. N-o să găsim o cale de a ajunge la o înțelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înșine, dar împreună. Oare câte conversații se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?”

“Jena este Parmalatul emoțiilor.”

“Umanitatea nu e salvată fiindcă merită să fie salvată, ci fiindcă pioșenia câtorva justifică existența celorlalți.”

“Oare chiar e posibil ca doi oameni care vorbesc despre Dumnezeu să se refere la aceleași lucruri?”

“Binecuvântările sunt niște blesteme pe care le invidiază alții.”

“-Nimic pe lume nu e mai întreg decât o inimă frântă, am zis.”

Haruki Murakami – “Uciderea comandorului”

Fac eu cumva și las mereu să mă năpădească lenea atunci când vine vorba de scris recenzii de carte aici. Apoi, într-un proces ce se repetă de fiecare dată la fel de mulți ani încoace, mă ambiționez și recuperez întârzierea. Și apoi iar lene și iar ambiție și tot așa. Din noiembrie până azi am fost în etapa de letargie, astfel încăt iar am lăsat să se adune trei cărți citite fără să scriu despre ele. Dar gata.

Haruki Murakami este unul din autorii mei preferați din multe motive. Dar cel mai important dintre ele e că, la fel de firesc cum îmbină realul și fantasticul, el amestecă lejer previzibilitatea unei rețete câștigătoare cu imprevizibilitatea detaliilor ingenioase.

Atunci când deschizi (aproape) orice carte scrisă de Haruki Murakami știi clar că o să ai un personaj principal simpatic, atât de simpatic că îi îndrăgești până și defectele expuse cu o candoare aproape brutală. Iar personajul ăsta, cu o viață de cele mai multe ori ternă, va ajunge să trăiască o experiență fantastică din care va ieși un om schimbat pe dinăuntru. Alt om, cum ar veni. Locul unde se desfășoară acțiunea e mereu japonez în esență, dar cu nuanțe occidentale date mai ales de băuturi, muzică și referințe pop culture.

Dar, cu răbdare și foarte mult talent, Murakami reușește de fiecare dată să te prindă în poveste. Știi ce o să se întâmple, dar mori de curiozitate să afli cum o să spună povestea de data asta.

“Uciderea comandorului” se petrece, în cea mai mare parte reală a poveștii, într-un spațiu mic, cu personaje puține. Începe cu o călătorie reală a pierderii care se întinde pe multe zile și mulți kilometri care va rima pe final cu cealaltă călătorie, fantastică, pe care personajul principal o duce la bun sfârșit pentru a salva o adolescentă simpatică, dar și pentru a-și regăsi propriul echilibru pierdut.

Ca de obicei, n-am să scriu mai mult despre acțiunea din “Uciderea comandorului”. De-asta cred că articolele mele de aici n-ar putea fi, de fapt, numite cu adevărat recenzii ale cărților pe care le citesc. Am să mai spun doar că “Uciderea comandorului” mi-a adus o bucurie imensă, cum e cea pe care o ai atunci când reîntâlnești un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de mult, dar nu suficient de mult încât revederea să devină ușor stânjenitoare. Nu mai citisem Murakami din 2017, când am terminat “Bărbați fără femei“.

Găsiți de cunmpărat “Uciderea comandorului” în vol. I și vol. II aici.

Citatele mele preferate din “Uciderea comandoului” sunt:

“De obicei, singurul care se dovedește într-un târziu să aibă un oarecare sens, indiferent că e logic sau nu, este în cele mai multe cazuri efectul.”

“- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc așa la nesfârșit acolo.”

“- Tendința naturală a oamenilor este să lase logica și să vrea să afle adevărul, nu?

Menshiki a zâmbit.

– Asta pentru că sunteți încă tânăr. Când o să ajungeți la vârsta mea, o să înțelegeți câtă singurătate îți poate aduce adevărul.”

” – Păcat, a zis Masahiko. Pot să te întreb ce anume cauți la o femeie?

– Greu de pus în cuvinte. E ceva ce-am pierdut la un moment dat în viață și am tot căutat de atunci. Așa ajunge toată lumea să iubească pe cineva, nu?”

“- (…) Tocmai de aceea, așa cum v-am mai spus, de multe ori când mă uit la dumneavoastră mă simt invidios.

– Ca de exemplu, pentru ce? l-am întrebat eu,

– Pentru vă aveți puterea de a vă dori lucruri pe care nu le obțineți. Eu unul nu mi-am dorit decât lucruri pe care să le pot obține.”

“Parcă se uita la o lună iernatică, mare și palidă. Și poate că, pe moment, își transformase sufletul într-o lună, într-o stâncă dură care plutește prin văzduh.”

Philippe Claudel – “L’archipel du chien”

Din când în când, așa cum am mai spus pe blogul ăsta, îmi bucur bunica paternă acolo sus unde e ea de mulți ani, citind în franceză. Limba ei semi-maternă, pe care mi-o vorbea cu mare plăcere și pe care m-am încăpățânat să nu o învăț de la ea cu încăpățânarea lipsită de motiv a copiilor.

Ceva-ceva tot s-a lipit. Iar azi, cu Google translate lângă mine, reușesc să parcurg cu greu cărți ușurele în franceză spre amuzamentul lui Marie-Paule (că așa o chema pe bunică-mea) de ale cărei degete noduroase îmi aduc aminte perfect cum mă ajutau să nu pierd rândul atunci când în buchiseam bosumflat benzile desenate cu Roudou și Riquiqui .

“L’archipel du chien” este prima carte de Philippe Claudel pe care am citit-o în viața mea, însă nu va fi ultima. Nu mă voi reînâlni totuși curând cu el, pentru că scrie greu, urât aproape, deși al naibii de bine. Scrie ca să provoace disconfort, ca să-ți dea, rânjind, ghionturi în coaste. Personajele lui sunt toate urâte. Nu există “ăia buni”, ci doar o viermuială circumstanțială între extremele morale.

Subiectul din “L’archipel du chien” este migrația din Africa spre Europa. Și, dacă țineți la etichete, puteți să i-o lipiți pe cea de parabolă. Una urâtă și rea. Dar, mă repet cu drag, al naibii de bine scrisă. Nu recomand cartea asta celor care-s predispuși la depresie sau celor cărora pandemia le-a pus nervii pe bigudiuri.

Din câte am reușit eu să aflu, “L’archipel du chien” nu a fost încă tradusă în românește. Dar o găsiți de cumpărat în limba franceză aici.

Citatele mele preferate din “L’archipel du chien” sunt*:

“Erau genul de oameni care ieșeau din tranșee în picioare în timpul războaielor, urlând pentru a-i face pe ceilalți să-i urmeze, indiferenți la gloanțele care șuierau și secerau corpuri în jurul lor. Erau de asemenea acel gen de oameni care în viața lor cotidiană n-ar fi putut ucide o muscă, dar care în timpul unei revoluții își trimiteau semenii la eșafod fără să clipească. Erau genul de oameni care încă se scaldă în copilărie și ale ei himere, dar care în numele unei credințe ar putea să-i masacreze fără remușcări pe toți cei care nu aderă la ea. Nu erau făcuți pentru lumea adulților, care e construită pe aranjamente, compromisuri și concesii. Acest gen de oameni nu poate produce decât idioți, martiri, sau călăi.”

“Dați-i unui om foc, fier și un ciocan și el, în doi timpi și trei mișcări, va forja un lanț pentru a lega de el un alt om, care-i seamănă precum un frate, și a-l ține în lesă. Sau va face un vârf de lance pentru a-l ucide, mai degrabă decât să facă o roată sau un instrument muzical. Roata și trompeta, astea apar mai târziu.”

“Comisarul avea o slăbiciune pentru Iuda. Cât de lung era timpul de când oamenii îl urau pe Iuda! Comisarului i-ar fi plăcut să fie și el urât atât de statornic. Ca Iuda. Iubirea se estompează mai devreme sau mai târziu. Nu și ura. Ea rămâne, ba câteodată chiar crește, se reactivează fără întrerupere. Ea este motorul profund al omului. În cele din urmă, triumful lui Iuda va fi mai durabil decât cel al lui Hristos, pe care îl putem vedea fărâmițăndu-se peste tot în lume. Dovezile de iubire lipsesc, cele ale urii se înmulțesc.”

“Vă voi fi lăsat cuvintele. Tăcerile le voi lua cu mine.”

“Timpul a trecut pe Insulă, dar n-a rezolvat nimic. Nu ăsta e rolul lui. Ovidiu a scris că timpul distruge lucrurile, dar s-a înșelat. Numai oamenii distrug lucruri și distrug oameni și distrug lumea oamenilor. Timpul îi privește doar cum face mereu la fel.”

*traducerea îmi aparține

Dan Lungu – “Pâlpâiri”

De Dan Lungu am mai citit, acum vreo 7 ani, și “În iad toate becurile sunt arse” care mi-a plăcut foarte mult. Și “Pâlpâiri” mi-a plăcut, deși mi s-a părut un pic mai ușurică decât “Iadul”, poate pentru că nu m-am simțit vizat. Mi s-au confirmat însă niște lucruri: Dan Lungu este un povestitor mucalit, dar care înșiră acțiunea frumos și corect, cu ritm.

Dan Lungu - "Palpairi"

“Pâpâiri” are un backstory ușor S.F. și absurd, din care cititorul află doar frânturi. Restul e Românie modernă, în care ruralul și urbanul se îmbată împreună, se confundă, ba se mai iau și la bătaie câteodată. Ce are cartea asta e umorul nostru, românesc, inconfundabil. Cu autorionia și bășcălia mereu gata să acopere orice aspect al vieții și să-l facă să se estompeze, să dispară.

Ce n-am înțeles foarte exact e motivul pentru care Dan Lungu alege să-și secționeze povestea cu frecvente, lungi și pretențioase pasaje filosofice care scot mintea cititorului din dulcea semi-reverie a ascultătorului de basme și o vâră în niște complicate exerciții. Zic că n-am înțeles, pentru că de obicei te cam prinzi că narațiunea nu e pentru autor decât pretext pentru a-și expune principii și idei proprii care ar fi mult mai greu de înghițit așa, seci. Doar că în “Pâlpâiri” pretextul e atât de frumos, că eu unul aș fi fost mulțumit doar cu el. Sigur ajungea mintea la niște concluzii și fără proptelele de înțelepciune.

Dar faptul că eu am avut această mică nelămurire legată de “Pâlpâiri” nu înseamnă că-s mai puțin fanul lui Dan Lungu sau că aș îndrăzni să spun despre cartea asta că e altfel decât excelentă.

O puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din Dan Lungu – “Pâlpâiri” este:

“Inventarea gunoiului e în strânsă legătură cu modernizarea, atât cea tehnică, dar mai ales cea de mentalitate. Dorința de confort și stimularea consumului prin publicitate umplu lumea de produși de sinteză și ambalaje. Când Dumnezeu moare, se nasc psihanaliza, publicitatea și gunoiul.”

William Faulkner – “Povestiri inedite”

Una din chestiile mișto legate de hărnicia într-ale scrisului de recenzii pe blogul ăsta e că mi-e mult mai ușor să-mi aduc aminte ce a trezit în mine cartea pe care tocmai ce am terminat-o. Bine, “Povestiri inedite” e gata de recenzat din 31 august, timp în care eu am mai citit încă 3 cărți. Dar e mai bine decât la începutul lui 2020, când decalajul între ce citeam și ce scriam era de cam 6-7 luni.

William Faulkner nu face parte din autorii pe care i-am consumat în cantități mari până la vârsta asta. Fără vreo intenție anume. Așa s-a întâmplat. Iar “Povestirile inedite” – care înseamnă de fapt povestiri pe care mai toate editurile, ziarele și revistele au refuzat să le publice – s-ar putea să nu fi fost tocmai punctul ideal de a începe o relație stabilă cu el.

Cred că Faulkner e ceea ce englezul numește “an acquired taste”. Adică nu e genul de autor de care te îndrăgostești de la primul capitol și așa rămâi pe viață. Dimpotrivă, am trăit de mai multe ori senzația că el ridică o perdea de fum prin care scriitura lui devine mai greu de priceput tocmai pentru a se asigura că, la sfârșitul cărții, rămân doar cei îndeajuns de apropiați lui încât chiar să merite. Eu am rezistat până la sfârșit fără să-mi pară o clipă rău, dar nici ușor nu mi-a fost.

Pe de altă parte, Faulkner are momente dramatice construite perfect, care te fac să devorezi câteva zeci de pagini pe nerăsuflate, pentru ca apoi să te împotmolești din nou în niște descrieri lungi de oameni, locuri sau obiecte, împănate cu considerații filosofice pe care secolul XXI nu prea mai are resursele să le înghită fără noduri.

Eu o să mai încerc Faulkner, mai ales că mereu mi-au plăcut autorii care se încăpățânează să construiască un univers care trece dintr-o carte în alta. “Povestiri inedite” le găsiți de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Povestiri inedite” sunt:

“Ați observat cum oamenii ale căror vieți sunt echivoce, ca să nu spunem haotice, sunt întotdeauna înduioșați de virtuțile de familie? Dacă vrei să auzi cântece despre fiul nostalgic și despre mama lui, du-te la bordel sau la tabăra pușcăriașilor.” – Grangurele

“Firește, războiul este rău, dar tot așa e și traficul, precum și faptul că vinul trebuie plătit și faptul că, dacă ar încuviința toate femeile lângă care un bărbat se poate închipui în pat, atunci ar fi insuficienți cei șaizeci și încă zece ani alocați individual.” – Un portret al lui Elmer

Neagu Djuvara – “Între Orient și Occident”

Ca la fiecare recenzie a unei cărți de Djuvara, am să o încep și pe asta spunând că eu sunt iremediabil fanul lui. De fapt iubesc felul în care povestea și scria. Stilul lui Neagu Djuvara are migala și îngrijirea lucrurilor făcute acum mai bine de 200 de ani, pe vremea când oamenii aveau timpul și naivitatea să creeze lucruri care să dăinuiască o viață și mai bine.

Între Orient și Occident

“Între Orient și Occident” este una din multele încercări de a lămuri esența mixtă a ceea ce suntem noi, românii, azi. Abordarea nu este cea a unui istoric cronologic, ci mai degrabă a unui istoric al societății, ceea ce face lectura mult mai ușoară și interesantă. Dacă mai adăugăm la asta și umorul fin al autorului, “Între Orient și Occident” ar putea fi etichetată, după umila-mi părere, drept una din cele mai prietenoase cărți de istoria românilor pe care le-am citit în viața mea.

Bucata de istorie care constituie subiectul principal din “Între Orient și Occident” este secolul de domnie fanariotă și perioada imediat următoare: domniile pământene și revoluția pașoptistă. Adică perioada în care țara noastră a asimilat din greu elemente bizantine, turcești, rusești pe care apoi le-a “uitat” într-un mod violent pentru a hăpăi cu nesaț cultura occidentală, în special cea franceză.

Cred că “Între Orient și Occident” este genul de carte care poate insufla dragostea de istorie unui sceptic. O recomand, așadar, pentru a fi făcută cadou.

Eu am citit-o în ediția ilustrată de la Humanitas, care e cu atât mai savuroasă. O găsiți aici.

Petru Creția – “Luminile și umbrele sufletului”

L-am întâlnit pe Petru Creția citat sau ca personaj în scrierile multor contemporani de-ai lui, încă de când eram eu în liceu. Și de fiecare dată mi-am zis că trebuie neapărat să-l citesc. “Luminile și umbrele sufletului” e la mine în bibliotecă pe raftul cu cărți de citit de atât de mult timp, încât nici măcar nu-mi mai aduc aminte dacă eu am cumpărat-o sau am primit-o cadou. Și tare îmi pare rău că am amânat atât de mult timp cunoașterea lui.

“Luminile și umbrele sufletului” e un mini-manual de etică. Dar n-are niciuna din caracteristicile rigide și intolerante ale “manualului” și nici din cele înfricoșătoare și umilitoare ale eticii. E, mai presus de orice, o carte care nu te “micește”, ci te ajută să-ți îndrepți privirea spre înalt și, cu puțin curaj, să o și pornești într-acolo.

Am decis acum mulți ani, când m-am apucat să scriu recenziile cărților pe care le citesc, să mă refer la felul în care cartea m-a făcut pe mine să simt și să înțeleg, fără să dau detalii despre ce e scris între coperțile ei. Doar că la Petru Creția mă simt dator să enumăr câteva din titlurile capitolelor, pe care să nu uitați să le așteptați așa cum vi le-am descris eu mai sus – nu te “micesc”: Demnitatea, Ticăloșii, Tiranii mărunți, Cuviința, Calomnia, Intoleranța, Blândețea, Încrederea, Suferința zadarnică, Văicăreala, Curajul, Falsa conștiință, Vorba fără rost, Cuvântul dat, Despre credință.

N-am enumerat toate capitolele. Doar pe cele pe care, citindu-le, m-am înfiorat, care m-au făcut să zâmbesc sau mi-au adus lacrimi în ochi.

Puteți cumpăra “Luminile și umbrele sufletului” de aici.

Citatele mele preferate din “Luminile și umbrele sufletului”:

“Cei care au gândul îndreptat doar săre ceea ce se petrece în afara lor, cei extrem de vulnerabili la răul care le vine din exterior așteaptă mereu, de la alții, de la istorie, de la noroc, întregul bine pe care și l-ar dori. Ei nu pot fi condamnați; așa au fost crescuți și învățați de împrejurări, atâta putere interioară au, iar a începe să-i îndemni sau să-i sfătuiești, să-i mustri sau să-i îngrădești este lipsit de caritate și de delicatețe morală.”

“Care este drumul care duce la servitute? Sunt mai multe, dar unul, important, nu ține de frică: consimțirea la valorile gregare, închinarea necugetată la idolii tribului și la duhul tribului, cufundarea în obscura trăire colectivă, renunțarea la principiul de individuare și la prerogativele suverane ale individuațității, care este pintre altele și insurgența împotriva entropiei de masă și a misticii maselor.”

“Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează în istorie ca mișcat de o prejudecată, deci de ceva care, neașteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este inspirație irațională și are miros de tenebre.”

“De altfel, în treacăt fie zis, capacitatea de izolare și chiar de însingurare este un semn al autonomiei individului și o garanție a invulnerabilității și a demnității sale.”

“Omul mediocru e o crisalidă din care niciodată nu se vor naște aripile vreunui zbor.”

“A calomnia înseamnă a spune despre cineva un neadevăr, știind bine că e un neadevăr, din dorința și cu scopul de a-l discredita. Făcând aceasta, calomniatorul se situează în ierarhia morală mai jos decât denunțătorul, pentru că acesta măcar spune despre tine ceva adevărat și care, privit cu alt ochi decât acela al instanței represive, poate fi chiar nobil.”

“Mai sigur sunt de faptul că, dacă aș mai avea de trăit încă o dată viața pe care am trăit-o deja, aș acorda unui prieten încrederea mea absolută și, păstrându-i-o mereu, l-aș lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi. Și, împreună cu mine, pe sine, iertându-se, în numele meu.”

Ion Rațiu – “Jurnal” (vol. I, II, III)

Aveam 11 ani în 1990 și singurul candidat de care îmi aduc aminte perfect la alegerile prezidențiale din 20 mai e Ion Rațiu. Mi se părea din altă lume, una pe care nu o înțelegeam deloc, dar pe care părinții mei păreau să o cunoască într-un fel misterios și pe care o respectau. La momentul ăla mi s-a părut ușor ridicol, cu papionul și vorbele lui englezite și ușor gângave. Părea, atunci când apărea la televizor, mereu ușor amuzat de tot ceea ce se întâmpla în politica vremurilor sale. Și mie asta, la vremea și la vârsta de atunci, mi se părea dovadă clară de îngâmfare.

Mai târziu, crescând și învățând mai multe, mi-am dat seama că nu Ion Rațiu era ridicol în 1990, ci toată politica românească din jurul lui. În cazul său bancul chiar era adevărat: era singurul care circula corect pe o autostradă pe care milioane de zevzeci o apucaseră pe contrasens.

Acum, după ce i-am citit jurnalele, îi înțeleg și mai bine amuzamentul fin și ușor condescendent. Era cel al omului care s-a pregătit o viață întreagă să cucerească o cetate și să-și salveze poporul și, când în sfârșit venise momentul, descoperise că oamenii lui erau naivi, îndobitociți și înrăiți până la limita umanității. Uitându-mă câteodată pe stradă la ce-i în jurul meu capăt convingerea că Ion Rațiu ar avea toate motivele să-și păstreze finul și ușor condescendentul său amuzament și în zilele noastre.

“Jurnalul lui Ion Rațiu” (primele trei volume) este o lectură pe care doar un patriot o poate duce la bun sfârșit. Din două motive. Primul, pentru că, împreună, volumele jurnalului adună laolaltă cam 2.100 de pagini. Acesta a fost unul din marile avantaje ale pandemiei pentru mine. Mi-a dat răgazul să am răbdare cu Ion Rațiu. Al doilea motiv este că din paginile pe care le-a scris conștiincios o viață întreagă s-ar putea lesne ajunge la niște concluzii nu foarte măgulitoare pentru noi, ca popor. Ai nevoie de mult patriotism pentru a putea să înțelegi de ce e, totuși, fain să fii român.

Dezbinarea pare să fie trăsătura de caracter comună a noastră, ca popor. De ea se lovește Ion Rațiu cel mai frecvent în exilul său de aproape 50 de ani. Decât să fim toți împreună cu X șef, mai bine îmi mai fac și eu un partid mai mic, dar unde sunt eu șef.

Am venit în contact și cu două chestiuni foarte interesante în “Jurnal”. O descriere deloc măgulitoare a Regelui Mihai, a ușurinței cu care acesta a fost manipulat în primele decenii de exil și suspiciunea și neîncrederea cu care străinii au privit alegerile făcute de România în cel de-al Doilea Război Mondial , fără să încerce să înțeleagă poziția ingrată în care se găsea țara noastră din punct de vedere geostrategic. În ceea ce o privește pe prima, îmi doresc mult să aprofundez subiectul și să aflu mai multe despre aparent maleficul personaj al generalului Lazăr. Cât despre a doua chestiune, cred că Ion Rațiu, oricât de implicat ar fi fost în acțiuni ale unor servicii secrete Vestice, a fost unul din cei mai eficienți ambasadori pe care cauza României libere i-a avut vreodată.

Domnule Rațiu, te-aș vota la infinit.

Puteți cumpăra “Jurnalul lui Ion Rațiu” volumele I – III de aici.

Citatele mele preferate din “Jurnalul lui Ion Rațiu” sunt:

“Concluzia din toate acestea este că nimeni nu poate să fie conducător fără ca să aibă cunoștința că o merită. Departe de a fi o lipsă banală de modestie. Dimpotrivă.”

“E inteligent și nu caută să se impună. Își așteaptă rândul și întotdeauna, dacă ai răbdare, rândul îți sosește.”

“H. Moore imediat a reluat această temă: Toți artiștii sunt sinceri. Dacă intenția lor este de a epata, de a crea zgomot și a excita interes și aplauze doar, ei sunt sinceri în nesinceritatea lor.”

“S-ar putea să nu am talent politic la acest nivel. Mi-e foarte greu să ascult idioții, mai mici sau mai mari, ore întregi de-a rândul.”

“Important e să anticipezi evenimentele și să întreprinzi acțiuni eficace în scopul voit. Să pui doar pecetea aprobării după ce s-au săvârșit este treaba istoricului, nu a omului politic.”

Tibi Ușeriu – “27 de pași”

O s-o zic de la început. Nu cred că am citit o carte pe care să o fi subestimat mai crunt în viața mea. E drept că nici nu-s vreun consumator de cărți ale super-oamenilor care se iau la trântă cu distanțele, altitudinile, adâncimile și alte limite mai ușor sau mai greu de trecut. De fapt, singura legătură pe care aș putea zice că o aveam cu Tibi Ușeriu era mândria aia goală așa, când afli că un român de-al nostru a câștigat vreun trofeu pe undeva. Te bucuri câteva clipe fără să -ți pese prea tare de fapt. Apoi a trecut. Ai uitat.

N-ai cum să citești “27 de pași” și să simți că nu-l cunoști pe Tibi. Pentru că are el grijă să te vâre în toate cotloanele vieții lui, cu o lipsă de spirit de conservare pe care doar în vreuna din goanele lui nebune prin cine știe ce pustiu înghețat și-a cultivat-o. Își expune cele mai urâte și grele momente din viață judecății oricui va citi cartea, iar pentru a face asta sunt sigur că a reușit performanța supremă de a se împăca total cu el însuși. De a se ierta.

Dacă te aștepți ca în cartea lui Tibi Ușeriu să găsești secrete despre cum să faci ca să poți alerga mai mult și mai bine, mai bine te lași. Nu-i o carte despre alergat, e o viață de fugar care a trebuit să se transforme în alergător pentru a se liniști.

Personal, eu am găsit în paginile ei un român cum mi-aș dori să fie toți: lipsit de ipocrizie, gata să lupte până la capăt, fără frică de “gura lumii”. Îmi doresc mult să-l cunosc la un moment dat personal pe omul ăsta al cărui fan am devenit. Să stau și să-l las să-mi povestească. Iar când l-aș vedea că tace, să-l mai stârnesc cu o întrebare. Și iar să-l ascult.

Iar cartea lui merită citită și recitită. Eu am râs și am și lăcrimat citind-o. Și apoi iar am râs. Sper să mai scrii, Tibi Ușeriu.

Puteți cumpăra “27 de pași” aici.

Citatele mele preferate din “27 de pași” sunt:

“Mi-am dat seama că nu te poți pune cu pământul tău pe care te-ai născut. E sfânt, e puternic, e adevărat. E mai tare decât fanteziile tale. Puterea lui de a te ține lipit bate puterea iluziilor tale de a te rupe de lume și de a pluti așa, ca un balon de săpun prin univers, așteptând ceva ascuțit de care să te spargi.”

“Să mor io dacă viața asta nu-i un mare, mare mister. Iar Gott ăsta, dacă există și e la butoane, este un megameseriaș, un regizor de o creativitate nebună.”

“Curious Moments – Archive of the Century”

“Curious Moments – Archive of the Century” e genul de carte pe care o primești cadou, pe care o răsfoiești politicos în momentul primirii și apoi devine punct de colectare a prafului în bibliotecă sau, poate, redevine cadou pe care îl faci la rândul tău altcuiva. Pentru mine cartea asta a fost prima pe care am terminat-o atunci când a început pandemia, dar îmi propusesem să o citesc de foarte mult timp.

Descoperisem la răsfoirea politicoasă pe care am menționat-o mai sus că e o carte trilingvă, iar cele trei limbi în care e scrisă sunt cele pe care le vorbesc eu. Luând engleza drept etalon și folosind-o pentru a mai da jos din rugină de pe franceză și germană, am luat “Curious Moments – Archive of the Century” la puricat din scoarță-n scoarță. Și mi-a plăcut pentru două motive:

E genul de carte care tratează istoria din punctul de vedere al vieții cotidiene. Și asta-i istoria care îmi place mie cel mai mult. Colecția de câteva sute de fotografii explicate și comentate este împărțită în niște capitole mari cu nume clare: “Cu toată viteza înainte” – despre mașini; “Dr. Feelgood” – despre progresele medicinei etc.

E un exercițiu de răbdare. Iar eu am mare nevoie să am mult mai multă răbdare. Nu-i lucru ușor să citești aceeași explicație de trei ori la rând când ai priceput-o de prima oară. Sigur, umanistul din mine s-a delectat cu comparații o vreme. Dar în cele din urmă asta a fost: un exercițiu de răbdare.

Colecția din “Curious Moments – Archive of the Century” e una de fotografii de presă. Iar felul în care a fost scrisă cartea o face să fie și o scurtă istorie a felului în care presa a fost percepută de-alungul timpului și, mai ales, a felului în care faptul divers (care acum a dispărut total din peisaj) a fost unul din selling pointurile principale ale multor jurnale.

Cred că e prima recenzie pe care o scriu și-s aproape sigur că niciodată nimeni nu va cumpăra cartea asta pentru că am recomandat-o eu. Pentru că, de fapt, nici n-am recomandat-o. Am povestit doar la ce mi-a fost mie bună.

Dacă totuși v-am convins, o puteți găsi aici.