Posts

Posted on

Mohammed Hanif – “Explozia întârziată a fructelor de mango”

După ce am picat prima oară în Salman Rushdie ca în transă, mi-am dat seama că e imposibil să mă mai despart de el vreodată în viață. Că voi citi, carevasăzică, tot ce va scrie. Și, după ce voi fi terminat de citit tot, îl voi lua de la început.

Niște vreme mai târziu m-am simți un pic bou și Haplea. Ca și cum, la orice restaurant cu specific oriental aș merge, eu aș comanda mereu același fel de mâncare. Doar n-o fi doar dl. Rushdie singurul talent pe care să-l rodească partea aia de Pământ.

Noroc cu maică-mea, draga de ea, că mi l-a făcut cadou pe Mohammed Hanif cu “Explozia întârziată a fructelor de mango”.

Se simte că domnul Hanif a scris scenarii de film și dramaturgie. Se simte din ritm și din importanța dialogului în scriitura lui. Se simte și umorul fantastic, greu, condimentat, pe care îl știam și adoram deja de la Rushdie. Nouă este însă satira politică amară pe care doar un om care a trăit totalitarismul o poate avea. E acolo resemnarea neputincioasă a omului care, în lipsă de altceva, alege să facă măcar haz. A românului care, neavând voie să nimic, făcea bancuri despre Ceaușescu.

Concluzia e că Mohammed Hanif e bun și că o să vreau să-l mai citesc. Cu toate astea, Salman Rushdie are locul lui special în sufletul meu în continuare, un loc pe care nu cred că îl va cuceri altcineva vreodată.

Citatele meu preferate din Mohammed Hanif – “Explozia întârziată a fructelor de mango” sunt:

“Acum soarele este ca o portocală zemoasă, care coboară spre orizont, munții cei mai înalți sunt înecați în lumina lui strălucitoare, iar în clipa următoare, singura lumină rămasă este licărul unui foc de pe colină îndepărtată. Noaptea la munte este ca un cearșaf negru aruncat din văzduhuri. Ziua își face bagajele și dispare fără să anunțe pe nimeni, fără vreun la-revedere formal.”

“Este genul de om care conduce lumea cu un pachet de Dunhill, o brichetă de aur și o mașină fără numere de înmatriculare.”

Găsiți de cumpărat Mohammed Hanif – “Explozia întârziată a fructelor de mango” aici.

Posted on

Simenon – “Les inconnus dans la maison”

Din când în când cred că e bine să citești cărți polițiste. Sunt cea mai bună versiune matură a poveștilor copilăriei. Am citit cartea în franceză ca să mai exersez limba asta străină pe care, deși mi-e biologic aproape maternă, n-am stăpânit-o niciodată cu adevărat.

N-am să intru în detaliile “polițiste” din “Les inconnus dans la maison” ca să nu dau spoilere. În plus, între noi fie vorba, ele nici nu-s din cale-afară de măiastru ticluite. Dar am să scriu câteva cuvinte despre personajul principal al romanului, avocatul Loursat. Om ce apare în scenă frânt definitiv. Retras din viață, din propriul lui eu, trăind letargic cu vin roșu și cărți pe sărite, fără să vorbească din proprie inițiativă cu nimeni, fără să-și dorească nimic de la nimeni.

De soiul acesta de oameni aud în realitatea zilelor noastre din ce în ce mai des. Ei nu-s niciodată proști, niciodată răi, niciodată ratați. Din contră: în culmea succesului, viața îi pune dintr-o dată la pământ printr-o figură secretă de jiujitsu, iar ei nu mai vor să se ridice de pe jos. Nu pentru familia care țipă după iubirea lor, nu pentru averile care se topesc văzând cu ochii în absența lor. Unii semi-trăiesc așa până când cedează și anatomic. Alții însă sunt readuși pe lumea asta aproape la fel de inexplicabil cum au plecat.

În cazul lui Loursat a fost nedreptatea. Probabil același impuls care l-a împins să se facă avocat. Am să mă țin de promisiune și n-am să povestesc nimic din acțiunea cărții. Am să zic doar că, și de data asta, Simenon se pricepe de minune la a reda atmosfera unor încăperi, tensiunea din tăcerile oamenilor, toate amănuntele vieții non-verbale de zici că te uiți la un film. Nu cred că am mai întâlnit asemenea desăvârșire a meșteșugului decât la Elmore Leonard, pe care taman ce l-am descoperit.

În cazul în care vreți să citiți “Les inconnus dans la maison” în franceză, pe Kindle, o găsiți aici. Eu n-am găsit-o tradusă în românește, dar mărturisesc că nici n-am căutat-o cine știe ce.

Citatul meu preferat din “Les inconnus dans la maison” este*:

“Cuvintele erau mai degrabă grele decât rare, iar cei care le pronunțau știau aproape tot ce era de știut.”

*traducerea îmi aparține

Posted on

Mario Vargas Llosa – “Death in the Andes”

Llosa e în continuare unul din autorii mei preferați pentru felul în care își spune poveștile. Iar cărțile lui au fost unul din motivele pentru care am ales să merg în Peru. Și pentru care abia aștept să mă întorc acolo. Bucuria pe care am simțit-o plimbându-mă pe străzile din Miraflores sau conducând prin deșertul care înconjoară Piura din toate părțile a fost cu atât mai mare cu cât, pe lângă frumusețea neverosimilă a locurilor pe care le-am văzut, pentru mine ele erau pline de Llosa.

“Death in the Andes” a fost un cadou de la soția mea, Georgiana. I s-a părut o idee tare (și a fost) să-mi cumpere o carte de Llosa chiar din aeroportul din Lima. Cum eu nu vorbesc spaniolă, a ales o variantă în engleză. Abia acum, scriind această recenzie, am aflat că traducerea titlului în engleză e, de fapt, o adaptare. În română (ca și în spaniolă) nu “moartea”, ci “Lituma” e în Anzi.

Caporalul Lituma e un personaj cu care m-am mai întâlnit în cărțile lui Mario Vargas Llosa. Dar în “Death in the Andes” (am să-i spun cărții după titlul pe care îl avea când am citit-o) cred că este cel mai bine conturat. El și atmosfera grea de căldură și mirosuri a comunității de muncitori și mineri din creierii munților. Oameni fără lege și fără viitor, aproape dezumanizați de muncă și sărăcie.

Foarte colorate unele personaje din “Death in the Andes” precum cârciumarul fanfaron și a sa soție trupeșă și ușuratică, bănuită de vrăjitorie. Dar înn toată mulțimea pestriță de muncitori, îmbibată de alcool și transpirație, caporalul Lituma pare singurul om cât de cât normal.

Până la urmă, “Death in the Andes” nu-i altceva decât încă un prilej să înțelegem că nimeni și nimic nu-i ceea ce pare a fi. Că eleganța și caracterul nobil pot apărea și stăluci în cele mai puturoase haznale, la fel cum abjecția poate hălădui în cele mai nobile palate.

Dar ce-i cel mai trist la cartea lui Llosa e că nimeni nu pare să aibă nici cea mai mică urmă de speranță întru nimic. Până și când acțiunea, replica sau scriitura sunt amuzante, tot se simte tristețea acelei totale lipse de speranță plutind peste tot și toate.

“Lituma în Anzi” o găsiți de cumpărat aici.

Citatul meu preferat din Mario Vargas Llosa – “Lituma în Anzi” este*:

“Era multă viață, pentru că era multă moarte. Suferință din plin și bucurie din plin, așa cum ar trebui să fie; partea proastă e cum e acum în Naccos, în toată sierra, poate în toată lumea, când există doar suferință și nimeni nu-și mai aduce aminte cum era bucuria. În trecut, oamenii aveau curajul să înfrunte marile necazuri făcând sacrificii. Așa mențineau ei echilibrul. Viață și moarte, ca un cântar cu două greutăți egale, ca doi berbeci la fel de puternici care își încleștau coarnele fără ca vreunul din ei să poată avansa sau să se poată retrage.”

*traducerea îmi aparține

Posted on

Ana Blandiana – “Soră lume”

Maică-mea m-a ajutat să o descopăr pe Ana Blandiana, copil fiind. Așa că, oricât de serioasă ar fi cartea pe care o citesc, parcă tot mă aștept să-și ițească la un moment dat capul, de după un paragraf, motanul Arpagic. Apoi, în adolescență, în haosul anilor ’90, Blandiana (așa-i zicea toată lumea) îmi apărea ca o variantă feminină de Don Quijote, care încerca să combată propaganda școlii politice sovietice cu arme neverosimile cum ar fi delicatețea și logica.

Abia acum nouă ani am citit “Fals tratat de manipulare” și am descoperit că Ana Blandiana e mai mult decât o poetă care strecura “șopârle” în versurile ei pentru copii. Sau decât o poetă aruncată aproape fără să vrea în vâltoarea vieții politice românești de imediat după ’89. Că e o autoare cunoscută în toată lumea, care s-a luat la trântă cu morile de vânt și în alte țări, nu doar la noi.

“Soră lume” e o carte de călătorii pe care n-o pot vedea decât cu mintea unui român care a prins îndeajuns de mult din anii ’80 cât să nu-i uite niciodată. Și, mai ales, cu mintea copilului de 12 ani care, în 1991, la Viena, suferise șocul mental al românului ajuns “dincolo”. Pe vremea aia diferența dintre România și țările din Vest era atât de mare, încât azi nici nu cred că poate fi nici măcar imaginată. Nu că noi n-aveam autostrăzi și trenuri super-rapide. N-aveam nici măcar Coca Cola și Mc Donald’s. Încă.

De-asta “Soră lume” m-a făcut să plâng de mai multe ori atunci când am citit-o. Să plâng de milă de mine, de noi ca popor, de părinții mei care au avut la un moment dat ocazia să rămână în afară și au ales să se întoarcă.

Dar am și râs. De ironia ei fină, de comicul de situație care uneori frizează absurdul, de naivitatea cu care se încăpățânează să aleagă să nu creadă în abjecția umană. Îmi doresc foarte tare ca, la un moment dat, fiica mea, născută în 2009, să citească “Soră lume” și să-mi spună ce simte. Că pentru mine cartea asta e o bucatâ din ce am trăit și nu pot, oricât m-aș screme, să-mi imaginez ce simțăminte ar naște “Soră lume” în mintea unui român apărut în lumea de după anul 2000.

Găsiți Ana Blandiana – “Soră lume” de cumpărat aici.

Posted on

Florian Banu – “De la SSI la SIE”

Cu titlul ei întreg: “De la SSI la SIE, o istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist 1948 – 1989”.

E a doua carte de Florian Banu pe care o citesc după “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”. Astfel încât, oricât de 007 e titlul cărții, am știut că voi găsi de fapt o lucrare migăloasă a unui istoric obsedat de exactitate și imparțialitate.

Firul epic din “De la SSI la SIE” este lupta pentru putere din interiorul serviciului român de informații externe, oricare i-ar fi fost titulatura și afilierea. Și, oricât de nepotrivit ar fi termenul, stilul de management al omului aflat la conducerea serviciului. De la repopularea rețelelor externe de informații cu “oameni noi” în anii ’50, mișcare care evident a dat greș într-un mod monumental, și până la performanțele remarcabile ale anilor ’70, Florian Banu trece cu obiectivitate prin toate.

Există, totuși, o parte care-i aproape roman. Cu trădări, furtișaguri și tot felul de anecdote care mai de care mai delicioase și în care afli chestiuni mici despre oameni mari din România sau despre oameni mici și necunoscuți care au reușit mari performanțe într-ale spionajului.

Unul din lucrurile pe care le-am învățat din “De la SSI la SIE” este că “Orizonturi roșii” a lui Ioan Pacepa e o lucrare care, în cel mai bun caz, poate fi catalogată ca fiind “bazată pe fapte reale”. Iar asta mai ales pentru că omul care a scris-o era ofițer superior SIE, nu istoric. Așadar interesele sale de propagare a unor informații sau contrainformații utile propriilor sale scopuri au fost mult mai importante decât adevărul.

“De la SSI la SIE” nu-i o carte pe care să o recomand cuiva care e doar pasionat de spionaj. Ar putea părea un pic fadă. E nevoie și de niște dragoste de istorie pentru ca ea să poată fi savurată cum trebuie.

Găsiți Florian Banu – “De la SSI la SIE” de cumpărat aici.

Posted on

Ioan Petru Culianu – “Călătorii în lumea de dincolo”

“Călătorii în lumea de dincolo”, de Ioan Petru Culianu, nu-i o carte pe care s-o citești ușor, dacă e prima pe subiect. Care subiect e și el destul de greu de definit: istoria religiilor, misticism, istorie a magiei, a morții?

Până la urmă, cu puțină insistență, ai putea să te oprești la istoria religiilor, pentru că acesta era domeniul pe care, dacă ar fi trăit o viață întreagă, Ioan Petru Culianu l-ar fi dus foarte departe. Cel puțin asta părea să promită cel care tocmai îi urma lui Mircea Eliade la catedra de istoria religiilor a Universității din Chicago. Doar că viața i-a fost oprită brusc, la 41 de ani, cu un glonț tras de un asasin. Misterul care înconjoară moartea lui Ioan Petru Culianu este subiectul multor speculații, teorii și chiar cărți. El rămâne neelucidat și azi, 31 de ani mai târziu.

Dar nu despre moartea lui Culianu e vorba în “Călătorii în lumea de dincolo”, ci despre moarte în general, așa cum a fost ea înțeleasă, simbolizată și mitizată de popoarele vechilor civilizații – sumerieni, egipteni, indieni, chinezi, mesopotamieni etc.

Fascinația în fața misterului morții a dat nașterii întregului univers fantastic care include magia, religia, basmele și orice altă plăsmuire a reușit omul să producă pentru a-și face înțeleasă măcar puțin totala lipsa de sens a morții.

Citind “Călătorii în lumea de dincolo”, vei avea uneori impresia că ești transportat în locul din care au luat naște miturile. De la “Ghilgameș” la “Rambo”, în fiecare poveste spusă vreodată de un om altui om, în orice mod, poate fi redusă la același lucru: dorința de a scăpa, de a cuceri sau de a îmbrățișa moartea.

Eu am citit ediția Nemira din din 1994. “Călătorii în lumea de dincolo” de Ioan Petru Culianu, din păcate, mai poate fi cumpărată doar de pe site-urile cu cărți la mâna a doua. Dar, dacă o găsiți uitată prin vreo bibliotecă de bunică sau oferită timid, pe un preșuleț, de un bătrân cu ochii apoși căruia pensia nu-i mai ajunge, eu vă recomand să o încercați.

Posted on

Florian Banu – “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB

“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” nu e un roman captivant și mustind de acțiune, deși titlul te-ar putea duce cu gândul într-acolo. Asta pentru că Florian Banu nu e autor de ficțiune, ci istoric. Ba chiar unul meticulos, atent la propria obiectivitate, prudent cu afirmațiile sale.

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB
“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

Mihai Caraman este unul din cei mai mari spioni pe care i-a avut vreodată România. El e creatorul rețelei Caraman, un lanț de informatori cu ajutorul căruia, în timp, a reușit să sustragă informații ultra-secrete din sediul NATO în anii ’60 – ’70. Metodele lui de racolare sunt studiate și azi în cele mai importante școli de spionaj occidentale, iar informațiile pe care el a reușit să le obțină i-au făcut, la vremea aia, până și pe sovietici să se gudure pe lângă noi ca să “le dăm share”.

Activitatea lui Mihai Caraman, luată la bani mărunți de Florian Banu, se dovedește a fi un foarte bine studiat proces de împrietenire, cadorisire, gâdilare de orgoliu și cam orice alt tertip psihologic necesar pentru a determina un om (de obicei funcționar neînsemnat, una din miile de mici rotițe ale mecanismului) să își riște cariera și chiar libertatea pentru o cauză care nu e a lui.

Dacă vă place James Bond, n-o să vă placă Mihai Caraman. Dacă, pe de altă parte, sunteți curioși cum funcționează cu adevărat o rețea de spioni, cum se formează ea, cum se menține și cum se abandonează, atunci “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” e fix ce trebuie.

Avem, bonus, un tablou destul de exact al relației dintre Occident și diplomația blocului comunist, dar și o mulțime de amănunte despre protocoalele vremii în diplomația și spionajul românești. Asta datorită, cum am mai spus, meticulozității domnului Banu.

Iar în ultima parte din “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”, avem o trecere în revistă a nebuloșilor ani ’90 din România, când, pentru scurtă vreme, de-acum generalul Mihai Caraman a fost scos din rezervă și pus la șefia S.I.E. (Serviciul de Informații Externe al României).

Sunt sigur că în carte se regăsește partea cea mai puțin “zemoasă” a lungilor conversații dintre domnii Florian Banu și Mihai Caraman: cea care a primit aprobare pentru publicare. Mi-aș fi dorit din toată inima să pot fi un țânțar mititel care să fi ascultat tot ce s-a vorbit în timpul interviurilor realizate de autor în vederea scrierii cărții.

Cel mai mult mă bucur că am reușit să descopăr un autor român pe care l-am mai citit (revin cu recenzia celeilalte cărți a Domniei Sale cât de curând) și pe care am să-l mai citesc și de-acum încolo.

Găsiți “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” de Florian Banu aici.

Posted on

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim – “O să râzi, totul e chimie!”

Ai sa râzi totul e chimie

Am să încep cerându-mi iertare pentru tăcere. Mi s-au întâmplat multe chestii care m-au ținut departe de “Citate citite”. Mai întâi a fost “Murdar“, prima mea încercare de a scrie ficțiune. Apoi, acum un și jumătate, m-a luat prin surprindere jobul nou de la Kiss FM. Așa că o vreme am tăcut aici.

Mărturisesc: hotărârea de a mă repuca de scris am luat-o acum două săptămâni. Abia acum am găsit niște timp. Dar planul e să-mi reintru în formă cu niște recenzii, apoi să trec la fapte mai mărețe. Nici nu îndrăznesc să le visez eu întru totul deocamdată, darămite să le mai și mărturisesc aici.

Pentru mine, verbul “a râde” în aceeași frază cu substantivul “chimie” reprezintă o imposibilitate semantică. N-am înțeles chimia în școală, așa că am reacționat firesc: am urât-o din rărunchi. Maică-mea a încercat, săraca, printr-a șaptea, să-mi explice niște chestii de bază. A rezultat un scurt război între firavul ei talent pedagogic și rezistența mea umanist-pasiv-agresivă. Deflagrația s-a soldat cu un tratat de pace rapid: eu nu rămân corigent, iar pe ea nu o interesează cum reușesc eu această performanță. Pacturi asemănătoare am semnat ulterior și cu taică-meu pentru fizică și matematică. Am avut mare noroc cu părinți înțelegători.

Ce vreau să zic e că, dacă știți care-i treaba, n-aveți de ce să citiți “O să râzi, totul e chimie!”. E scrisă doar pentru cei de teapa mea. Cei care abia la anii maturității își dau seama că aveau dreptate părinții și profii (ăia mișto) care ziceau că e bine să știi măcar noțiunile de bază din fiecare materie, ca să “știi pe ce lume trăiești”.

“O să râzi, totul e chimie!” e scrisă fără farafastâcuri tehnice. Și e plină de exemple, pe modelul american. Ți se servește o teorie în câteva fraze simple, iar apoi teoria e transpusă în tot felul de istorioare ușor de digerat, ba chiar amuzante, pe alocuri.

Găsiți cartea de cumpărat aici.

Posted on

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Acum aproape 6 ani am citit eu cealaltă carte de Safran Foer, “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Am rămas în memorie cu două chestii de atunci: cât de mult spirit comercial are autorul în găsirea subiectului și emoția pe care reușește să o transmită. Așa mi-l aminteam eu pe Jonathar Safran Foer – scriitorul care îți înșfacă sufletul și ți-l trage în lumea lui fără ca tu, cititorul, să mai ai alternativă.

“Iată-mă” nu e nici pe departe atât de tumultoasă emoțional, nu e scrisă astfel. Dar își menține calitatea de a alege un subiect atât de comercial, încât n-are cum să nu te intereseze: o familie matură se destramă degeaba pe fundalul echilibrului precar al Orientului Mijlociu care, la rândul său, se destramă din cauza unui cutremur.

Din câte am înțeles, “Iată-mă” conține destul de multe elemente autobiografice ale autorului, poate de-asta e și mai puțin emoționantă. E greu să îți povestești propria existență cu învolburarea detașată a unui tragedian. Dar e o carte dărâmător de bună prin felul deștept în care e scrisă. Oamenii care se rănesc unii pe alții acolo sunt inteligenți și educați, chiar dacă uneori barbari unii cu ceilalți.

Puteți cumpăra “Iată-mă” de aici.

Citatele mele preferate din “Iată-mă” sunt:

“Diferența între a admite și a accepta înseamnă depresie.”

“Dar chiar dacă speranța medie de viață ar continua să crească în fiecare an cu câte un an, oamenilor tot le-ar lua o veșnicie până să ajungă să trăiască veșnic, așa că probabil n-ar apuca nimeni să fie martorul acelui moment.:

“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferențiază căsnicia de orice alt tip de relație. N-o să găsim o cale de a ajunge la o înțelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înșine, dar împreună. Oare câte conversații se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?”

“Jena este Parmalatul emoțiilor.”

“Umanitatea nu e salvată fiindcă merită să fie salvată, ci fiindcă pioșenia câtorva justifică existența celorlalți.”

“Oare chiar e posibil ca doi oameni care vorbesc despre Dumnezeu să se refere la aceleași lucruri?”

“Binecuvântările sunt niște blesteme pe care le invidiază alții.”

“-Nimic pe lume nu e mai întreg decât o inimă frântă, am zis.”

Posted on

Haruki Murakami – “Uciderea comandorului”

Fac eu cumva și las mereu să mă năpădească lenea atunci când vine vorba de scris recenzii de carte aici. Apoi, într-un proces ce se repetă de fiecare dată la fel de mulți ani încoace, mă ambiționez și recuperez întârzierea. Și apoi iar lene și iar ambiție și tot așa. Din noiembrie până azi am fost în etapa de letargie, astfel încăt iar am lăsat să se adune trei cărți citite fără să scriu despre ele. Dar gata.

Haruki Murakami este unul din autorii mei preferați din multe motive. Dar cel mai important dintre ele e că, la fel de firesc cum îmbină realul și fantasticul, el amestecă lejer previzibilitatea unei rețete câștigătoare cu imprevizibilitatea detaliilor ingenioase.

Atunci când deschizi (aproape) orice carte scrisă de Haruki Murakami știi clar că o să ai un personaj principal simpatic, atât de simpatic că îi îndrăgești până și defectele expuse cu o candoare aproape brutală. Iar personajul ăsta, cu o viață de cele mai multe ori ternă, va ajunge să trăiască o experiență fantastică din care va ieși un om schimbat pe dinăuntru. Alt om, cum ar veni. Locul unde se desfășoară acțiunea e mereu japonez în esență, dar cu nuanțe occidentale date mai ales de băuturi, muzică și referințe pop culture.

Dar, cu răbdare și foarte mult talent, Murakami reușește de fiecare dată să te prindă în poveste. Știi ce o să se întâmple, dar mori de curiozitate să afli cum o să spună povestea de data asta.

“Uciderea comandorului” se petrece, în cea mai mare parte reală a poveștii, într-un spațiu mic, cu personaje puține. Începe cu o călătorie reală a pierderii care se întinde pe multe zile și mulți kilometri care va rima pe final cu cealaltă călătorie, fantastică, pe care personajul principal o duce la bun sfârșit pentru a salva o adolescentă simpatică, dar și pentru a-și regăsi propriul echilibru pierdut.

Ca de obicei, n-am să scriu mai mult despre acțiunea din “Uciderea comandorului”. De-asta cred că articolele mele de aici n-ar putea fi, de fapt, numite cu adevărat recenzii ale cărților pe care le citesc. Am să mai spun doar că “Uciderea comandorului” mi-a adus o bucurie imensă, cum e cea pe care o ai atunci când reîntâlnești un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de mult, dar nu suficient de mult încât revederea să devină ușor stânjenitoare. Nu mai citisem Murakami din 2017, când am terminat “Bărbați fără femei“.

Găsiți de cunmpărat “Uciderea comandorului” în vol. I și vol. II aici.

Citatele mele preferate din “Uciderea comandoului” sunt:

“De obicei, singurul care se dovedește într-un târziu să aibă un oarecare sens, indiferent că e logic sau nu, este în cele mai multe cazuri efectul.”

“- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc așa la nesfârșit acolo.”

“- Tendința naturală a oamenilor este să lase logica și să vrea să afle adevărul, nu?

Menshiki a zâmbit.

– Asta pentru că sunteți încă tânăr. Când o să ajungeți la vârsta mea, o să înțelegeți câtă singurătate îți poate aduce adevărul.”

” – Păcat, a zis Masahiko. Pot să te întreb ce anume cauți la o femeie?

– Greu de pus în cuvinte. E ceva ce-am pierdut la un moment dat în viață și am tot căutat de atunci. Așa ajunge toată lumea să iubească pe cineva, nu?”

“- (…) Tocmai de aceea, așa cum v-am mai spus, de multe ori când mă uit la dumneavoastră mă simt invidios.

– Ca de exemplu, pentru ce? l-am întrebat eu,

– Pentru vă aveți puterea de a vă dori lucruri pe care nu le obțineți. Eu unul nu mi-am dorit decât lucruri pe care să le pot obține.”

“Parcă se uita la o lună iernatică, mare și palidă. Și poate că, pe moment, își transformase sufletul într-o lună, într-o stâncă dură care plutește prin văzduh.”