Ian McEwan – “Amsterdam”

IMG_2411

De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.

“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.

Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.

Puteți cumpăra cartea aici.

Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:

“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”

“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”

Patrick Modiano – “Orizontul”

IMG_0878

De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?

modiano nobel

Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.

Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.

Citatul meu preferat din cartea asta sunt:

Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”

Puteți cumpăra cartea aici.

sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)

Lucian Boia – “De ce e România altfel?”

IMG_9523

La un moment dat, într-o seară, la niște prieteni, un tip mi-a spus că Boia nu merită citit și cu atât mai puțin citat. Omul, bărbos de circumstanță, radia izul de patriotism aproape patologic pe care îl au “legionarii” zilelor noastre. Ghilimele nu se doresc a fi ofensatoare la adresa lor, ci doar un semn al părerii mele strict personale că dreapta românească, mă refer aici la cea adevărată nu la marionetele de le vedem în fiecare zi la televizor, are mare nevoie să se adapteze un pic la prezent pentru a deveni o opțiune reală pentru niște oameni din 2015.

Patriotismul ăsta sforăitor aduce cu falsele iubiri ale unor demoazele dornice de trai îndestulat, care își giugiulesc fraierul guguștiuc batrân ce le-a picat în plasă și, de fiecare dată când îl sărută bălos, își înghiontesc libidoul închizând ochii și visând portofelul. Adică m-am săturat de oameni care își iubesc țara pentru calități pe care ea nu le are și nu le-a avut niciodată. Nu suntem nici mari, nici tari. Și n-am fost vreodată. Poate, de vom înceta să ne plângem de milă și să ne automutilăm prin bășcălie, vom ajunge să fim. Nu știm să pierdem murind cu dârzenia polonezului, n-avem înfricoșătoarea disciplină nemțească. Dar suntem fermecător de amestecați ca temperament și aproape neverosimil de deștepți.

Lucian Boia merită citit și citat, pentru că lucrurile pe care el le spune și susține sunt verificabile istoric. Poate că tonul sec pe care face observațiile sale va leza amorul propriu al unora care încă visează la mari conducători pe care nu i-am avut (aproape) niciodată. Însă de Boia e nevoie pentru a ne obliga să uităm minciunile pe care ni le-au vârât cu ghiotura cărțile de istorie timp de 50 de ani și mai bine pe gât. Iubiți România pentru ceea ce este ea, nu pentru ceea ce au mințit alții despre ea! Acesta pare să fie îndemnul lui Lucian Boia. Și oricine strigă “Blasfemie!” la cartea asta ar trebui să se caute de niscaiva complexe de inferioritate națională.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Din păcate atitudinile nu se învață, ele pornesc din interior.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Ken Kesey – “Zbor deasupra unui cuib de cuci”

IMG_9494

Nu mă întrebați de unde știu că am citit cartea asta pentru prima oară în 1995, pentru că mă voi vedea nevoit să vă divulg una din micile și (cel puțin deocamdată) inofensivele mele manii. Cert e că am recitit-o de curând. Mi s-a părut mult mai ușoară decât prima dată. De obicei, și recunosc că ăsta nu-i un obicei vechi la mine, atunci când recitesc o carte după mulți ani, mintea mea de acum scotocește prin cotloanele memoriei în căutare de impresii și trăiri pe care le-am avut la prima lectură.

Legate de cartea asta, aproape dispărute sub praful anilor, am găsit niște amărăciune la înfrângerea nebunilor, niște admirație pentru omul care a născocit asemenea poveste, însă și o dâră de convingere cum că eu cu siguranță că nu pricep tot ce-a avut de spus domnul Kessey cu mintea mea de adolescent. Acum, fix 20 de ani mai târziu, am descoperit o poveste. Una plină de umor amar, de grotesc, de absurd pe alocuri. Dar o poveste și atât, fără farafastâcuri încărcate de simboluri, fără alte mici culoare ce se cască misterioase dintre cuvinte. Probabil de-asta filmul făcut după roman e una din cele mai bune ecranizări pe care le-am văzut, una care nu pierde aproape nimic din savoarea cărții.

Evident că, atunci când a fost scrisă, “Cuibul” a fost un manifest împotriva modului inuman în care cei bolnavi mintal erau tratați în spitalele care ar fi trebuit să îi facă bine, dar care de cele mai multe ori sfârșeau prin a anihila orice urmă de umanitate a pacienților lor, pe care îi speriau atât de tare, încât ei nici măcar nu mai voiau să părăsească incinta. La fel de evident e că acum manifestul și-a pierdut motivația, cel puțin la ei acolo. Dar povestea a rămas. Și e tare frumoasă.

Puteți găsi această carte aici.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“vârtos și sclipitor ca un pat de pușcă” (despre un om)