Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”

 

Patrick Modiano – “Orizontul”

IMG_0878

De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?

modiano nobel

Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.

Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.

Citatul meu preferat din cartea asta sunt:

Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”

Puteți cumpăra cartea aici.

sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)

F. Scott Fitzgerald – “Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întămplări din epoca jazz-ului”

IMG_9567

Trebuie să recunosc două lucruri de la bun început. Când am văzut filmul cu frumușeii ăia doi de se iubeau în timp ce viețile lor alergau în sensuri opuse, habar n-am avut că scenariul era bazat pe o povestire de-a lui Fitzgerald. Și, al doilea lucru pe care îl am de mărturisit e că, la fel ca mulți alții, și pentru mine domnul F. Scott înseamnă doar “În arșița nopții” și “Marele Gatsby” și, mai rău de atât, până să citesc cartea despre care scriu acum, nici nu credeam că mai e rost de mare lucru în ceea ce-l privește pe ăst autor.

O să-l las pe Benjamin în pace, că filmul spune povestea destul de bine și sper că n-ați apucat încă să-l uitați, dacă l-ați văzut. De nu, vă invit să-l vedeți. Merită! De reținut este că tonul lui Fitzgerald atunci când spune povestea este cel al tuturor scriitorilor americani ai epocii sale: sătul de butaforia sistemului democratic capitalist; nici prea socialist, nici prea anarhist, însă zeflemitor până în măduva oaselor și oricând gata de sfadă. Toate povestirile din cartea asta se bazează pe elemente ale extraordinarului. Nu zic fantastic, pentru că nu e neapărat cazul. Dar sunt întâmplări ieșite din comun care, odată petrecute, afectează tot restul vieții omului care le trăiește.

În general e vorba de amor. Fie el augmentat de aburii unei singure nopți înecate în alcool sau veștejit de anii mulți și dezamăgitori ai unei căsnicii, tot amor rămâne. Totul sfârșește în noroiul slinos al vieții cotidiene, într-un tablou lipsit de orice urmă de milă pe care Fitzgerald îl pictează despre iubirea care nu învinge, ci, desfrânată și înfrântă, rânjește beată și netoată.

Pe mine cartea asta m-a hotărât că Fitzgerald, cu tot pesimismul lui sarcastic, merită citit integral.

Citatele mele preferate din cartea asta:

“Ce spui tu sună de parcă ai face gargară cu o mulțime de cuvinte și îți mai pică din gură.”

“Era uimitor gândul că viața fusese cândva suma ideilor sale curente. Acum era suma problemelor sale curente.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Alice Munro – “Prea multă fericire”

munro-1024x768

 

Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.

Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.

Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.”

“Îi simțeam degetele prin palton și prin celelalte haine, de parcă ar fi fost multe boturi umede.”

“Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.”

Alice Munro – “Prea multă fericire”

Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.