Ioan Petru Culianu – “Călătorii în lumea de dincolo”

“Călătorii în lumea de dincolo”, de Ioan Petru Culianu, nu-i o carte pe care s-o citești ușor, dacă e prima pe subiect. Care subiect e și el destul de greu de definit: istoria religiilor, misticism, istorie a magiei, a morții?

Până la urmă, cu puțină insistență, ai putea să te oprești la istoria religiilor, pentru că acesta era domeniul pe care, dacă ar fi trăit o viață întreagă, Ioan Petru Culianu l-ar fi dus foarte departe. Cel puțin asta părea să promită cel care tocmai îi urma lui Mircea Eliade la catedra de istoria religiilor a Universității din Chicago. Doar că viața i-a fost oprită brusc, la 41 de ani, cu un glonț tras de un asasin. Misterul care înconjoară moartea lui Ioan Petru Culianu este subiectul multor speculații, teorii și chiar cărți. El rămâne neelucidat și azi, 31 de ani mai târziu.

Dar nu despre moartea lui Culianu e vorba în “Călătorii în lumea de dincolo”, ci despre moarte în general, așa cum a fost ea înțeleasă, simbolizată și mitizată de popoarele vechilor civilizații – sumerieni, egipteni, indieni, chinezi, mesopotamieni etc.

Fascinația în fața misterului morții a dat nașterii întregului univers fantastic care include magia, religia, basmele și orice altă plăsmuire a reușit omul să producă pentru a-și face înțeleasă măcar puțin totala lipsa de sens a morții.

Citind “Călătorii în lumea de dincolo”, vei avea uneori impresia că ești transportat în locul din care au luat naște miturile. De la “Ghilgameș” la “Rambo”, în fiecare poveste spusă vreodată de un om altui om, în orice mod, poate fi redusă la același lucru: dorința de a scăpa, de a cuceri sau de a îmbrățișa moartea.

Eu am citit ediția Nemira din din 1994. “Călătorii în lumea de dincolo” de Ioan Petru Culianu, din păcate, mai poate fi cumpărată doar de pe site-urile cu cărți la mâna a doua. Dar, dacă o găsiți uitată prin vreo bibliotecă de bunică sau oferită timid, pe un preșuleț, de un bătrân cu ochii apoși căruia pensia nu-i mai ajunge, eu vă recomand să o încercați.

Paul Evdokimov – “Arta icoanei”

Pe blogul ăsta chiar că n-am mai scris de un car de ani. Iar cartea despre care povestesc acum am terminat-o anul trecut în mai (după cum se poate vedea și din postarea de pe Instagram), astfel încât această recenzie este un adevărat test al memoriei mele, dar și unul pentru cât de adâncă este impresia pe care mi-a lăsat-o “Arta icoanei” în suflet.

N-am să dezvolt în niciun fel spinoasa temă a credinței, pentru că nu consider că am căderea să vorbesc despre asta. E alegerea fiecăruia dintre noi dacă credem în ceva sau în cineva. Iar dacă am ales să credem, atunci forma manifestată pe care o ia credința fiecăruia din noi este, din nou, treaba fiecăruia.

Să citești o carte despre icoane poate fi o acțiune total laică, născută dintr-un interes pentru istoria omenirii în general, pentru istoria religiilor sau a artei în special.

Deși motivul lecturii n-a fost cu totul laic pentru mine, mărturisesc că așteptam să dau peste mai multe informații despre icoanele altor religii în afară de ortodoxie, fie și doar folosite pe post de termeni de comparație. N-a fost așa, ceea ce face din lucrarea domnului Paul Edokimov o lectură interesantă mai ales pentru practicanții ortodoxiei.

Evident că nu poate fi vorba despre altceva decât despre credință atunci când scrii despre icoană. Însă, ca orice operă de artă, icoana este o parte componentă a unui întreg sistem de norme socio-culturale ale unui spațiu la un anumit moment. Iar mintea mea și-ar fi dorit mult mai multe astfel de informații și, poate, mai puține motive pentru care e bine să fii ortodox.

Nu-mi pare deloc rău că am citit “Arta icoanei” de Paul Evdokimov, cum nu-mi pare rău pentru aproape niciun rând tipărit pe care l-am citit în viața mea. Cu siguranță că nu e singura carte despre icoane, istoria și simbolistica lor pe care o voi citi în viața mea. Iar dacă aveți voi vreo sugestie, vă voi fi mai mult decât recunoscător.

La data la care am scris această recenzie puteți găsi cartea asta la Cărturești.

Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase”

Nu știu eu ce se mai învață la literatură universală prin liceu. De fapt, n-am habar dacă se mai face materia asta. Dar, pe vremea mea, ăsta a fost unul din primele romane pe care le-am studiat la literatură universală – capitolul roman de corespondență. Datorită lui musiu De Laclos am devorat și “Oameni sărmani” al lui Dostoievski la vreo câteva luni după “Legături”.

Romanul de corespondență e o chestie foarte cool de fapt. Încercarea constantă de a înțelege acțiunea citind schimbul de scrisori între niște oameni îți ține mintea trează. Plus că, fie ele și născocite, tot simți o plăcere vinovată citind scrisori ce nu ți-au fost adresate, aflând secretele unor oameni pe care nu-i cunoști. Din păcate, în zilele noastre scrisori nu se mai scriu, iar un roman de mailuri cred că ar fi o porcărie scârboasă și aridă.

“Legături primejdioase” este scris într-un limbaj pe care nu mai are nimeni timp să-l înțeleagă. Ideile se ascund în spatele unor cuvinte care dansează alambicat unele cu altele. Frazele se lungesc cu farafastâcuri stilistice, arhaismele se lăfăie în sufletul poveștii ca la ele acasă, verbele își învelesc sensul în straturi multe de catifea și mătase.

Dacă nu iubești cuvântul, dacă ți se pare exasperant să cauți sensul printre pliuri și volane de metafore, atunci poate că o să-ți placă filmul. Da, s-a făcut un film după cartea asta. În rolurile principale sunt John Malkovich, Glenn Close și Michelle Pfeiffer.

Prima dată am citit cartea din biblioteca alor mei, unde era împărțită în două volume din colecția “Biblioteca pentru toți” sau “bepete” cum era ea acronimizată minuscul pe cotor. Habar n-am pe unde or fi cărțile alea (poza e luată de pe okazii); așa că acum, când a fost s-o recitesc, m-a pus Zeul Întunecat al Literaturii să o iau pe Kindle. În engleză. Mi s-au împiedicat neuronii unii de ceilalți până i-am dresat să înțeleagă un text atât de alambicat. Voi o puteți găsi tradusă în românește (și la preț redus) aici. Iar dacă sunteți masochiști ca mine, uite și variantă digitală în engleză – aici.

Citatele mele preferate din Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase” sunt*:

“Un roman de o moralitate echivocă este o otravă periculoasă; unul a cărui singură calitate e mediocritatea poate fi cel mult inutil.”

“În Franța ridicolul este mult prea temut; oamenii preferă să fie vicioși.”

“Să știi să faci pe cineva fericit este, pentru un bărbat, calea spre succes; în timp ce pentru o femeie acesta este însuși succesul.”

“Dragostea este mult mai harnică în a se dezvălui decât este indiferența în a o ascunde.”

“… este necesar să te înțelegi bine cu femeile bătrâne, deoarece ele sunt cele care hotărăsc reputația celor tinere.”

“… acesta-i adevăratul  portret al omenirii: cu toții deșănțați în planurile lor, iar când apare vreo slăbiciune în timp ce încearcă să și le împlinească, pe aceea o numesc probitate morală.”

*traducerea din engleză îmi aparține

 

Henry Miller – “Zile liniștite la Clichy”

 

Henry Miller, atunci când am făcut cunoștință cu el, m-a dărâmat pur și simplu. Vâna cu care scria, ușurința cu care reușea să treacă de la cea mai abjectă pornografie la cele mai înălțătoare monologuri filosofice, absurdul firesc al epicului și, mai cu seamă, gustul amar, mahmur pe care ți-l lasă în gură o oră de lectură a oricărui roman de-al său – cu astea m-a fermecat pe mine Miller. Și încă mă mai farmecă.

Dar “Zile liniștite la Clichy” e o carte subțirică, în paginile căreia au reușit să încapă două povestiri, nu una. Nu că n-ar fi fost o fericire să le citesc, că a fost. Dar m-a convins de un lucru cartea asta: Miller, ca să fie el însuși, în întreaga-i splendoare, are nevoie de spațiul larg pe care i-l oferă un roman.

Sigur, astea-s două povestiri scrise pe la începuturi și rescrise dupa cincisprezece ani. Adică de un Miller pe cât de matur ar fi putut el fi vreodată. Da’ mie îmi par înghesuite ca un grăsan haios și bonom într-un WC de avion. Pentru un consumator de Miller sunt o experiență frumoasă, poate un pic ciudată. Dar dacă asta-i prima carte a lui pe care ai de gând să o citești, sfatul meu este să încerci cu alta, una mai groasă.

De cumpărat, o găsești aici.

Georges Simenon – “Le locataire”

Am lăsat titlul cărții în franceză pentru că, din câte mi-a arătat mie Sfântu’ Gugăl, “Le Locataire” nu a fost vreodată tradus în limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată. Iar dacă până acum nu s-a înâmplat minunea, slabe șanse să riște vreo editură să traducă o carte polițistă veche.

Bine, de fapt “Le Locataire” e o carte polițistă doar pentru cei care n-au citit-o. Că doar n-ai cum să numești astfel un roman care-i mai degrabă psihologic și, mai ales, un roman în care autorul îl face pe cititor să fie martor la crimă și îl obligă să absenteze de la aproape întreaga investigație. E cu sindrom Stockholm și chiar cu o țâră de absurd pe ici, pe colo.

Mi se pare foarte interesantă obsesia lui Simenon pentru români. Și aici, ca și în “Crime impuni”, unul din personaje e compatriot de-al nostru. Și, culmea, nu-i el criminalul.

Eu am citit o ediție Gallimard din 1934, cumpărată la un preț piperat de la buchiniștii de pe malul Senei. Mi-e tare dragă cartea asta pentru că miroase cum miroseau cărțile vechi pe care le citeam în copilărie și, mai ales, pentru că acea călătorie la Paris a fost foarte frumoasă.

Două citate* am ales să pun la colecție din “Le locataire”.

“Își răscolea memoria în căutarea a încă un lucru de povestit, ceva consolator și fluid ca un cântec napoletan.”

“Plângea în timp ce pregătea cina. Plângea în liniște, cum numai femeile trecute de o anumită vârstă știu să o facă.”

*Traducerea îmi aparține

Mircea Cărtărescu – “Ochiul căprui al dragostei noastre”

Nu am mai citit până acum nimic de Mircea Cărtărescu. În adolescență l-am evitat din teribilism, apoi din întâmplare. Acum îmi pare rău. Am descoperit unul din ultimii mânuitori iscusiți de cuvinte. Să faci fraze frumoase fără să devii fanfaron al vorbelor e o treabă care cere migală și pasiune. Iar domnul Mircea Cărtărescu are câteva pasaje splendide în “Ochiul căprui al dragostei noastre.”

O adunătură de povestiri pe care le unește tristețea. Asta cred eu că este cartea pe care abia ce am terminat-o. Oricare ar fi subiectul, până și atunci când e hâtru, lui Cărtărescu tot îi scapă un pic de tristețe în scriitură. Am zis “o adunătură de povestiri”, dar nu e chiar așa. Sunt eseuri, necrologuri, nuvele fantastice, poeme în proză, memorii. Toate adunate buchet și ținute împreună de firul subțire al tristeții care uneori te sufocă precum un cablu mânuit de un asasin profesionist, alteori aproape că dispare acoperit de verde vervă verbală.

Puteți cumpăra “Ochiul căprui al dragostei noastre” de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Modernitatea presupunea o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă, o artă centrată pe literatură și o literatură centrată pe poezie. Poezia, în epoca lui Valery, Ungaretii și T.S. Eliot, era miezul miezului lumii noastre. Astăzi des-centralizarea postmodernă a produs o civilizație fără cultură, o cultură fără artă, o artă fără literatură și o literatură fără poezie. Într-un fel, polii vieții umane s-au inversat brusc și catastrofal, și primele victime au fost poeții” (Pisica moartă a poeziei de azi)

“Am venit pentru mare, dar n-am chef să merg la plajă. Am fost doar o dată în patru zile: burtoși și burtoase cu milioanele, ca o colonie de lei de mare, luptându-se pentru petec de nisip. Femei cu țâțele goale încremenite în apa până la genunchi. Gogoși și bere, pescăruși ciugulindu-ți degetele de la picioare. Muzica noastră cu mișcări din buric la toate megafoanele. Țigănci vânzând porumb fiert. Copii în fundul gol greblând nisipul. Marea a îmbătrânit uluitor în doar două milenii: cândva o Venus ieșită din valuri, pe o scoică în evantai, e acum o târfă senilă, cu fardul întins ca o mască și rujul mânjindu-i dantura falsă.” (Pontus Axeinos)

Liddell Hart – “Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” (vol I & II)

Cartea asta am rechiziționat-o din biblioteca tatălui meu. E atât de veche, încât are prețul în lei vechi pe ea: 23.000 de lei fiecare din cele două volume. Îmi amintesc de mine dorindu-mi să o citesc pe vremea când eram în liceu, apoi în facultate și neavând niciodată timp pentru ea. Las’ că am avut acum, la 38 de ani.

Sir B.H. Liddell Hart este unul din cei mai mari istorici și teoreticieni militari pe care i-a avut vreodată Anglia. Iar scrierile Domniei Sale despre al Doilea Război Mondial sunt cu atât mai valoroase, cu cât Mr. Hart a fost cadru militar activ, capitularea Germaniei găsindu-l căpitan în armata britanică.

“Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” este cea mai militară carte pe care am citit-o în viața mea. Numerele de divizii se succed cu o viteză amețitoare pentru ochii de profan. La fel și numele ofițerilor aflați în posturi de comandă de ambele părți ale frontului. În afară de marile staruri, Guderian, Runstedt, Yamato, Patton, Montgomery sau Clarke, există zeci de alte nume pe care nici măcar nu m-am străduit să le țin minte.

N-am să mă dau mare. Pe alocuri e greu de citit cartea asta. Devine  deseori mult prea tehnică. Însă pasajele în care Liddell Hart analizează războiul și modul în care el a fost purtat prin prisma educației și experienței sale compensează din plin ariditatea celorlalte. Citind câte ceva despre autor am aflat că există un “mit Rommel”. Ei bine, nu știu la alții cum e, dar pentru Sir Liddell neamțul ăsta e mai presus de greșeală și are geniul strategic al tuturor comandanților aliați combinați.

Dacă ar fi să rezum felul în care se înțelege războiul din paginile acestei cărți, aș zice așa: nemții au fost primii (și în bună măsură singurii) care au înțeles felul în care se puteau folosi noile arme ale epocii – tancurile și submarinele; britanicii au atacat mereu cătinel, fără grabă și numai după ce își făceau grămezi de provizii; cele mai multe bătălii au fost pierdute din cauza unor incredibile erori de comunicare între comandanți; deși toată lumea îi ura pe ruși, fără ei nu prea poate fi nimeni sigur despre rezultatul final sau durata războiului; nemții s-ar fi descurcat mult mai bine din punct de vedere militar fără Hitler; italienii sunt de râsul curcilor.

M-am umflat în pene când am citit părerea acestui om priceput într-ale marilor războaie despre momentul 23 august 1944. Chiar ne-am ales un moment mișto să întoarcem armele. Bine, în cele din urmă n-a fost mișto decât pentru Stalin, da’ ideea e că o carte am avut și am jucat-o frumos.

Cartea, din păcate, se mai găsește doar prin anticariate. N-a reeditat-o nimeni.

Papus – “Kabbala”

Ce știam eu despre Kabbala era fix cât să nu mă fac de o rușine din aia cruntă atunci când venea vorba despre subiectul ăsta. Știam cu ce popor să o asociez ca punct de plecare (evreii) și cam ce influență a avut ea asupra întregii gândiri occidentale moderne (imensă). Și cu asta, basta! Să citesc cel puțin o carte pe subiectul ăsta face parte din notițele mele mentale de câțiva ani buni.

Motivul pentru care am ales cartea lui Papus din sute de alte cărți scrise despre Kabbala e simplu: mai auzisem despre autor. Pe adevăratul său nume Gérard Anaclet Vincent Encausse (nu-l știam pe dinafară, l-am căutat), Papus a fost atât om de știință cu studii riguroase de medicină, cât și ocultist pasionat. Poate că ăsta să fi fost taman motivul pentru care ar fi trebuit să aleg o altă carte cu care să încep studiul unui domeniu atât de vast și de închis în simboluri secrete precum Kabbala. Dar acum, că am citit cartea lui Papus, jur că nu-mi pare rău.

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la lucrarea lui este felul calm în care lasă filosofia pură să treacă dincolo de granițele dogmatice pe care le impun religiile de ici și de colo. Face asta bazându-se pe miturile comune care stau la baza marilor credințe ale lumii. Dacă n-ați studiat niciodată fenomenul ăsta, e mare păcat. Mintea unor oameni aflați la zeci de mii de kilometri distanță a dat naștere unor mitologii și teogonii extrem de asemănătoare, odată ce treci de diferențele specifice geografiei și contextului istoric.

Tocmai acesta este punctul de vedere din care Papus reușește să arate cum Kabbala se bazează fix pe simbolurile comune credințelor lumii. Dar apoi el merge mai departe și arată cum acest set criptat de informații (sau ce a mai rămas din el) suie cunoașterea mult mai spre înalt.

Evident că sunt pagini întregi unde m-am simțit rătăcit între termeni și comparații ce-mi erau străine. Cu toate astea am persistat în a citi până la capăt cartea asta și nu-mi pare rău. Mărturisesc că nu m-am oprit de fiecare dată să scormonesc după sensul și simbolul termenilor pe care îi vedeam pentru prima oară și nici pentru asta nu-mi pare rău. Pentru mine Papus a deschis o ușă. Deși sunt o fire destul de pragmatică, am fost mereu fascinat de tainele semnelor, de simboluri. Și simt cum am început o călătorie,

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Duiliu Zamfirescu – “Viața la țară”

De fiecare dată când ajung cu planul meu de lectură la capitolul “carte recitită” sunt foarte fericit. Deși mi-a trăznit ideea asta foarte târziu, cred că, într-un fel, e mai bine așa. Cu cât mai mare e diferența de vârstă între cele citire și recitire, cu atât mai puternice sunt cele două senzații care mă încearcă atunci când țin cartea în mână.

Prima e cea de noutate. Eu am citit “Viața la țară” în 1995. Adică acum 22 de ani. Ar fi fost și culmea să am în minte mai mult de câteva nume de personaje, o vagă schemă a desfășurării acțiunii și, poate, vreun fragment care să-mi fi rămas agățat printr-un cotlon de memorie. Așa că o mare parte a acțiunii de recitire e, de fapt, citirea unei cărți cu totul noi.

A doua este cea de familiaritate. Una vagă cum e cea pe care o ai când revezi după mult timp un om care ți-a fost prieten bun. Prieten din ăla atât de bun, încât vă știați toate secretele unul altuia. Iar acum, după ani și ani, stă în fața un om a cărui viață o cunoști perfect până într-un anumit punct. După care… Ceață.

N-am să povestesc despre “Viața la țară”, că probabil că nu interesează pe aproape nimeni o recenzie. Singurii care s-ar putea să mai caute câte ceva sunt elevii. Da’ pe ei îi interesează comentariile, nu recenziile. Am să spun doar că fix pasajele care mă plictiseau în adolescență îmi umplu acum mintea de visare: descrierile naturii. Sunt făcute cu atâta migală, încât e clar că omul care le-a scris avea timp. Timp mult, în care să privească. Mi-ar plăcea mult să fiu plătit ca să scriu descrierile unor peisaje sau ale unor obiecte. Simt că aș fi bun la asta. Încă o meserie fără rost.

În eventualitate absurdă în care ați ajuns cu cititul până aici și vă zgândăre vreo curiozitate despre “Viața la țară”, o puteți cumpăra de aici.