Tag: literatura franceza

Posted on

Simenon – “Les inconnus dans la maison”

Din când în când cred că e bine să citești cărți polițiste. Sunt cea mai bună versiune matură a poveștilor copilăriei. Am citit cartea în franceză ca să mai exersez limba asta străină pe care, deși mi-e biologic aproape maternă, n-am stăpânit-o niciodată cu adevărat.

N-am să intru în detaliile “polițiste” din “Les inconnus dans la maison” ca să nu dau spoilere. În plus, între noi fie vorba, ele nici nu-s din cale-afară de măiastru ticluite. Dar am să scriu câteva cuvinte despre personajul principal al romanului, avocatul Loursat. Om ce apare în scenă frânt definitiv. Retras din viață, din propriul lui eu, trăind letargic cu vin roșu și cărți pe sărite, fără să vorbească din proprie inițiativă cu nimeni, fără să-și dorească nimic de la nimeni.

De soiul acesta de oameni aud în realitatea zilelor noastre din ce în ce mai des. Ei nu-s niciodată proști, niciodată răi, niciodată ratați. Din contră: în culmea succesului, viața îi pune dintr-o dată la pământ printr-o figură secretă de jiujitsu, iar ei nu mai vor să se ridice de pe jos. Nu pentru familia care țipă după iubirea lor, nu pentru averile care se topesc văzând cu ochii în absența lor. Unii semi-trăiesc așa până când cedează și anatomic. Alții însă sunt readuși pe lumea asta aproape la fel de inexplicabil cum au plecat.

În cazul lui Loursat a fost nedreptatea. Probabil același impuls care l-a împins să se facă avocat. Am să mă țin de promisiune și n-am să povestesc nimic din acțiunea cărții. Am să zic doar că, și de data asta, Simenon se pricepe de minune la a reda atmosfera unor încăperi, tensiunea din tăcerile oamenilor, toate amănuntele vieții non-verbale de zici că te uiți la un film. Nu cred că am mai întâlnit asemenea desăvârșire a meșteșugului decât la Elmore Leonard, pe care taman ce l-am descoperit.

În cazul în care vreți să citiți “Les inconnus dans la maison” în franceză, pe Kindle, o găsiți aici. Eu n-am găsit-o tradusă în românește, dar mărturisesc că nici n-am căutat-o cine știe ce.

Citatul meu preferat din “Les inconnus dans la maison” este*:

“Cuvintele erau mai degrabă grele decât rare, iar cei care le pronunțau știau aproape tot ce era de știut.”

*traducerea îmi aparține

Posted on

Boris Vian – “L’Automne a Pekin”

“L’Automne a Pekin” face parte din dulcele chin la care îmi supun neuronii periodic, silindu-i să-și amintească limbi străine pe care le-am stăpânit admirabil în fragedă pruncie sau în tulbure adolescență. Adică, din când în când, mă silesc să citesc o carte în franceză sau germană, doar așa, ca să mai ung angrenajele.

Eu Boris Vian n-am mai citit până acum, dar, ca mai tot românul patriot, mi-am mâncat porția de Eugen Ionescu la vremea ei. Așa că nu m-a surprins deloc absurdul lui, ba chiar mi-a plăcut, aducându-mi aminte de niște veri “vianești” trăite la 2 Mai, cu tâmpenii și canastă.

“L’Automne a Pekin” e o carte în care nu-i vorba nici despre toamnă și nici despre Pekin. Așa o să vă avertizeze spolierește orice a patra copertă. Eu am citit-o în vacanță. E o carte amuzantă și ușoară, exceptând câteva lovituri năucitoare pe care ți le administrează tacticos cu o singură condiție: să fii atent, da’ nu prea atent. Adică să lași atmosfera și dialogul să-ți ducă mintea spre ce Vian dărâmă cu barosul. “L’Automne a Pekin” nu-i cu siguranță o carte pentru detectivii literari, ăia de caută sensuri și simboluri stivuite unele peste altele în scriitura oricui.

Eu am citit-o, cum ziceam, în franceză. Eram convins că găsesc un loc de unde să puteți lua ediția în limba română, dar se pare că nu-i așa. Cel puțin azi, șapte aprilie 2020, nu există librărie online de unde să puteți cumăra “Toamnă la Pekin.” Deci vă las link românesc cu ediția franțuzească de la “Livre de Poche”

Posted on

Georges Simenon – “Crime impuni”

Eu, teoretic, ar trebui să știu foarte bine franceză. Și cum, pe măsură ce avansez în vârstă, încep să devin un tip din ce în ce mai atent la teorie, se cheamă că am cam ajuns să cred că eu chiar am un bagaj lingvistic de salvat. Așa mi-am trecut în lista de lectură o carte în limbă străină (alta decât engleză). Asta însemnând că o parte din mine începe să pretindă până și că m-aș mai descurca în germană la fel cum mi se întâmpla pe vremea liceului. Cert e că momentan mă ocup de limba franceză cu frecvența amețitoare de aproximativ trei cărți citite pe an.

“Crime impuni” (“Crimă nepedepsită”) e o carte foarte specială. Am cumpărat-o chiar din Paris, de pe malul Senei, de la unul din faimoșii “buchiniști” pe un preț mai mult decât piperat. Am cumpărat-o în timpul unei mini-vacanțe frumoase în care, deși am fost de mai multe ori la Paris, mă simțeam pentru prima oară… non-turist. Nu eram chiar de-al casei, dar nici o creatura de-aia cu ochii zgâiți și aparatul foto de gât nu mai eram. Dând pe cartea aia mai mult decât făcea, mi-am jurat în barbă că ăsta avea să fie ultimul gest de turist cretin pe care aveam să-l fac, cel puțin în Paris. Două minute mai târziu îmi mai cumpăram o carte de Simenon, la același preț piperat.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, probabil, nu am ales întâmplător cartea asta. Sau cel puțin ăsta e filmul pe care mi l-am luat atunci când eu, român pe cheiul Senei, am ales fără să răsfoiesc o carte despre care nu știam nimic doar ca să descopăr că unul din personajele cheie ale romanului era tot român. Un român pe care Simenon, probabil în spiritul “Hello Budapest!”, l-a botezat Mikhail Zografi (sic!).

Cartea își contrazice total numele. Deși am mari îndoieli că o va citi vreodată cineva care se va fi împiedicat de articolașul ăsta al meu, tot nu dau spoiler. Am să zic totuși că admir modul meticulos în care mai bine de o jumătate din paginile romanului “Crime impuni” descrie transformarea unui tocilar introvertit și sociofob într-un criminal pasional.

Eu am citit-o într-o ediție (foarte bine conservată) din 1954. În variantă mai nouă (în limba franceză, că-n română ioc) o găsiți aici.

Posted on

Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”

 

Posted on

Patrick Modiano – “Orizontul”

IMG_0878

De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?

modiano nobel

Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.

Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.

Citatul meu preferat din cartea asta sunt:

Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”

Puteți cumpăra cartea aici.

sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)

Posted on

Stendhal – "Rosu si negru"

… un roman e ca o oglinda purtata de-a lungul unui drum batut de multa lume. El va rasfrange in ochi cand seninul cerului albastru, cand noroiul mocirlelor din cale.

Posted on

Honore de Balzac – "Varul Pons

Era in adevar o figura tipica de german: multa siretenie si multa simplitate, prostie si curaj, cunostinte care produc plictiseala, o experienta care devine inutila in fata unui fleac, abuz de bere si de tutun, dar pentru sublinia toate aceste antiteze, o scanteiere diabolica in ochii albastri si obositi.