Carlos Ruiz Zafon – “Jocul îngerului”

“Jocul îngerului” este a doua carte de Carlos Ruiz Zafon pe care am citit-o. Și, dacă la prima m-a dat cu totul pe spate și am rămas dat pe spate o bună bucată de vreme, la a doua recunosc că m-am simțit cam tot timpul pe tărâm cunoscut. Ceea ce nu e o chestie pe care să mi-o doresc neapărat.

Nu mă consider nici pe departe vreun cărturar. Mărturie stau și autorii mei preferați, care-s destul de mainstream: Haruki Murakami, Salman Rushdie, Mario Vargas Llosa, Henry Miller, Truman Capote și Charles Bukowski. Nu-s ei Dan Brown, dar nici Joyce nu-s. Ei bine, după ce am citit”Jocul îngerului”, simt că Zafon a început să se apropie binișor de dl. Codul lui Da Vinci. Ceea ce nu-i un lucru rău în sine, dar îl cam îndepărtează un pic de gusturile mele. Cu toate astea nu-s negativist. Mai am pe rafturile cu cărți de citit un Zafon și am să-i mai dau o șansă.

“Jocul îngerului” e întunecată, plină de suspans, câteodată înălțătoare. E o carte perfectă de citit în vacanță sau la drum lung. Și mai cred că este genul de carte cu care poți convinge un om să se apuce de citit cărți de ficțiune. Mereu mi se pare ciudat să pun epitetul “de ficțiune” lângă cuvântul “cărți”. O bună bucată a vieții mele cărțile alea de le citeam de bună-voie și nesilit de nimeni doar de ficțiune puteau fi.

E genul de carte la care, după ce o termini, îți vine să dai super-spoilere. Recunosc că și pe mine mă mănâncă buricele deștelor să vă zic cum stă de fapt treaba cu misteriosul personaj care comandă cartea unei noi religii. Dar mă abțin. Ca să nu vă stric vacanța.

Eu am mai citit “Umbra vântului” de Zafon. Și recunosc că mi-a plăcut să reîntâlnesc locuri și personaje de acolo în “Jocul îngerului”. E o tactică deșteaptă, care te face să te simți acasă, în cunoștință de cauză. Dar poate că e și asta o dovadă în plus a apropierii pe care eu o văd între Zafon și Brown.

Apropo de rețete: substantiv + genitiv. Eu am citit mai întâi “Umbra vântului”, apoi “Jocul îngerului” și mai am “Prizonierul cerului”.

Puteți găsi “Jocul îngerului” aici.

Citatele mele preferate din “Jocul îngerului” sunt:

“… o rămășiță inutilă a unui război care, ca mai toate războaiele, era purtat în numele lui Dumnezeu și al patriei ca să-i facă să devină mai puternici pe niște oameni care erau deja prea puternici înainte să-l fi provocat.”

“Cred că ai talent și dorință, Isabella. Mai mult decât crezi și mai puțin decât speri. Dar mulți oameni au talent și dorință, iar mulți dintre ei nu ajung niciodată la nimic. Ăsta e doar începutul pentru a face orice în viață. Talentul înnăscut e ca forța unui atlet. Te poți naște cu mai multe sau cu mai puține însușiri, însă nimeni nu ajunge să fie un atlet pur și simplu fiindcă s-a născut înalt sau puternic, sau rapid. Ceea ce-l face pe atlet, sau pe artist, este munca, meseria și tehnica. Inteligența cu care te naști e doar muniție. Ca să reușești să faci ceva cu ea, trebuie să-ți transformi mintea într-o armă de precizie.”

Charles Bukowski – “Muzică de belele”

De fiecare dată când mă apuc să citesc o carte de Bukowski mă întreb de ce oare n-am citit mai mult din ce a scris. Mi se pare că partea dubioasă din mine rezonează din plin cu el. Că e hater-ul perfect dintr-o epocă în care hatereala era o chestie pentru care-ți trebuia și nițel stil, niscaiva educație, oareșce talent.

Și oricât amar e în stare el să scurgă în propriile-i cărți, tot nu cred că ar fi fost destul ca să-l facă să scoată capul în epoca prezentului. Deci, după mintea mea, Charles Bukowski a fost anti-eroul apărut la fix momentul potrivit. Acum anti-eroismul a ajuns atât de mainstream, încât există filme de larg consum care au drept erou principal pe “ăla rău.”

“Muzică de belele” e o colecție în care scriitorul bețiv, curvar, ratat, murdar e mereu personaj principal. Și, prin valuri de vomă, litri de alcool, înjurături și jeg, tot reușește în cele din urmă să fie simpatic, ba chiar sublim din când în când. Cinismul și mitocănia înfig ace incinse în ochi tremurând de emoție comercială, din cea de o poți cumpăra la chil de la orice supermarket de artă.

Dacă o să ajung vreodată un atotputernic zeu al comunicării online, aș da certificate de hater sau troll doar celor care ar putea demonstra că l-au citit pe Bukowski integral. Pe restul i-aș arunca în temniță. Pentru impostură.

Puteți găsi “Muzică de belele” de cumpărat aici.

Citatul meu preferat din “Muzică de belele:”

” – Toți scriitorii sunt proști. De-aia și scriu lucruri.

  • Cum adică de-aia și scriu lucruri?
  • Adică le scriu pentru că nu le înțeleg.
  • Eu scriu mult, a spus trist Max.”

Boris Vian – “L’Automne a Pekin”

“L’Automne a Pekin” face parte din dulcele chin la care îmi supun neuronii periodic, silindu-i să-și amintească limbi străine pe care le-am stăpânit admirabil în fragedă pruncie sau în tulbure adolescență. Adică, din când în când, mă silesc să citesc o carte în franceză sau germană, doar așa, ca să mai ung angrenajele.

Eu Boris Vian n-am mai citit până acum, dar, ca mai tot românul patriot, mi-am mâncat porția de Eugen Ionescu la vremea ei. Așa că nu m-a surprins deloc absurdul lui, ba chiar mi-a plăcut, aducându-mi aminte de niște veri “vianești” trăite la 2 Mai, cu tâmpenii și canastă.

“L’Automne a Pekin” e o carte în care nu-i vorba nici despre toamnă și nici despre Pekin. Așa o să vă avertizeze spolierește orice a patra copertă. Eu am citit-o în vacanță. E o carte amuzantă și ușoară, exceptând câteva lovituri năucitoare pe care ți le administrează tacticos cu o singură condiție: să fii atent, da’ nu prea atent. Adică să lași atmosfera și dialogul să-ți ducă mintea spre ce Vian dărâmă cu barosul. “L’Automne a Pekin” nu-i cu siguranță o carte pentru detectivii literari, ăia de caută sensuri și simboluri stivuite unele peste altele în scriitura oricui.

Eu am citit-o, cum ziceam, în franceză. Eram convins că găsesc un loc de unde să puteți lua ediția în limba română, dar se pare că nu-i așa. Cel puțin azi, șapte aprilie 2020, nu există librărie online de unde să puteți cumăra “Toamnă la Pekin.” Deci vă las link românesc cu ediția franțuzească de la “Livre de Poche”

Cum să fii fericit în România

“Cum să fii fericit în România” e o compilație de texte scrise de mai toate mințile și penițele luminate pe care le are România, ba încă vreo câteva pe deasupra. Am primit-o cadou de la maică-mea, care e iremediabil îndrăgostită de tot ceea ce înseamnă Humanitas. Nu că mie mi-ar displăcea editura, al cărei client am fost și voi rămâne. Da’ fără să mă implic emoțional. Mi-s client și-atât.

Recunosc că, într-un prim moment de aprigă prejudecată, mi-a venit să zic că-i marketing, nu literatură. Reacția mi-a fost probabil dictată de reflexul de ascultător profesionist de muzică. Oricine știe că 90% din compilații sunt manevre de băgat mâna în buzunarul necunoscătorilor, nu? “Cumpără, dom’le, albumul dacă te pricepi la muzică!”

M-am uitat apoi pe cuprins, la felul aerisit în care e editată și mai-mai ca reflexul să devină părere conștient formulată. Apoi m-am apucat de citit și n-am mai avut timp de astfel de nimicuri. Am râs, am plâns (pe bune că am plâns), am zâmbit emoționat, rușinat… Fericit. Ce să mai, “Cum să fii fericit în România” m-a purtat din colo-ncoace de zici că mă dădeam într-un montagne russe. Și, aidoma unui copil care mai vrea o tură în scrânciob, era să mai vreau să o citesc o dată imediat de cum terminat-o.

Sigur, fac parte din generația pentru care amintirile de dinainte de ’89 există, cele din anii ’90 persistă și care a petrecut cea mai mare parte a secolului XXI îndeletnicindu-se cu maturitatea. Ceea ce înseamnă că sunt mai mult sau mai puțin contemporan cu majoritatea scriitorilor compilați în “Cum să fii fericit în România”. Așa că îndrăznesc să estimez că tot ceea ce pe mine m-a făcut să lăcrimez nostalgic va suna străin și exotic în urechi mai tinere decât ale mele.

Tocmai de-asta am pus cartea bine, între altele pe care, la fel cum maică-mea mi le pasează mie, să le pasez și eu Marei peste câțiva ani. Ca să aflu dacă am estimat bine.

“Cum să fii fericit în România” m-a ajutat să descopăr un om pe care îmi doresc să-l mai citesc. Se numește Ioana Pârvulescu.

Puteți cumpăra “Cum să fii fericit în România” aici.

Citatele mele preferate din “Cum să fii fericit în România” sunt:

“Scaunele, cu catifea maro, sunt aceleași care prin anii ’90 păreau din rai, iar acum par din anii ’90.” – Ioana Pârvulescu

“Atunci am avut revelația că deznădejdea se preschimbă-n fericire numai când capeți certitudinea că nu ești singur, că aparții unei comunități a cărei forță te absoarbe, dându-ți un nebunesc curaj.”

A.P. Cehov – II “Dramă la vânătoare, schițe și alte povestiri 1884-1885”

București – 1987 / Editura Univers

De data asta am trecut anul și editura pentru că mi-era teamă să nu care cumva să se apuce vreunul din voi să caute cartea prin librării. Un Cehov de 700 și mai bine de pagini e un lux ce aparține iremediabil unei trecute epoci, în care nimănui nu-i păsa de principiul cerere-ofertă. Un principiu care, cel puțin la literatură, ne văduvește azi de niște scrieri tare frumoase.

M-am hotărât ca, de la recenzia asta, să consemnez edițiile tuturor cărților despre care scriu aic,i pentru că de multe ori vorbesc despre felul în care arată, e tradusă sau editată o carte și n-aș vrea să existe vreo ambiguitate.

Pe vremea adolescenței mele, rușii erau scriitorii elitei intelectuale a liceului. Să te plimbi prin curte cu un Dostoievski sub braț sau să deschizi interminabile și înverșunate discuții despre Tolstoi sau Turgheniev pe la petreceri, astea erau semne clare de snobism intelectual. Se asortau cu fum inecăcios de tutun ieftin de pipă și vin de doi bani sorbit cu ifose de mare cunoscător.

Acum nu mai știu cum e treaba cu scriitorii ruși prin școlile noastre, însă eu îi iubesc în continuare. Îi iubesc pentru că se citesc pe îndelete. Trebuie să-ți faci timp ca să-i citești pe ruși. Nu merg parcurși așa, jeap-jeap, precum viața noastră de zi cu zi. Ai nevoie de o anumită stare de spirit care să te ajute să savurezi o grădină descrisă în câteva pagini sau un capitol întreg în care un personaj meditează asupra iubirii imposibile cât timp calul parcurge câteva verste la trap.

Colecția de povestiri și schițe pe care am citit-o eu e rusească până în măduva fiecărei frânturi de cuvânt. Nu cred că există epitet mai bun pentru a descrie cartea asta decât “rusesc.” Doar în literatura lor se împletesc atât de armonios tragedia și comedia, doar în cărțile lor n-apucă să ți se usuce pe obraji lacrimile de plâns că te pomenești cu ei uzi de lacrimi de râs.

Un lucru mi-a rămas în minte de pe vremea lungilor dezbateri literare din liceu: “nu poți să spui că îți place să citești, dacă nu i-ai citit pe ruși.” Asta era concluzia care soluționa până și cele mai aprige diferențe de opinie. Iar concluzia asta o socotesc la fel de advărată azi ca pe atunci.

O ediție mult mai nouă și mai slim a lui Cehov găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Dramă la vânătoare” sunt:

“Luna plină, bine rotunjită, ca o menajeră de general…”

“Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un șef de tren.”

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.

Umberto Eco – “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare”

Când îl citești pe Eco n-ai cum să nu te simți mic, mic de tot. Mă rog, poate ar fi mai bine să nu generalizez. Când îl citesc pe Eco mă simt mic, mic de tot. Am certitudinea că, acolo unde eu văd un perete vechi de cetate, ochii lui, conectați la un creier care conține toate legendele, simbolurile și istoria lumii, văd clar povești interzise sau uitate, încărcate de sensuri sedimentate în secole de superstiție.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” se ocupă de două din cele mai mari doruri pe care omul le-a simțit din vremuri imemoriale și care, între noi fie vorba, nici nouă nu ne prea dau pace: dragostea de povești și setea de a călători. E drept că nu tuturor oamenilor le este dat să simtă măcar una din aceste două arsuri care te umplu de neastâmpăr. Cei cărora le e dat să le simtă pe amândouă sunt puțini. Și pentru cea mai mare parte din istoria omenirii, și mai puțini erau cei care simțeau dorul de ducă, nevoia de a povesti ce vedeau și reușeau performanța de a se întoarce pentru a-și satisface această nevoie.

Până la inventarea cuvântului tipărit și la generalizarea alfabetizării, călătoriile erau un fel de basme – transmise din gură în gură, cu fiecare gură simțind nevoia să mai adauge câte ceva la povestea pe care o spunea pentru a o face și mai frumoasă, dar și mai îndepărtată de adevăr. Tocmai din acest motiv primii călători care au avut privilegiul de a-și vedea amintirile de călătorie tipărite au simțit probabil nevoia de a-și popula tărâmurile vizitate de tot soiul de ființe supranaturale, pentru a nu părea fazi față de predecesorii lor.

Ca orice domeniu creativ, și poveștile despre călătorii au avut câteva blockbustere, mituri de tărâmuri care s-au propagat mai abitir decât altele, povești care au determinat oameni în toată firea să pornească în niște călătorii nemaiauzite, dar reale, pentru a descoperi lumi fantastice. Unele din cele mai mari descoperiri geografice au fost, de fapt, întâmplătoare. Exploratorii căutau țări îndepărtate, cu ciclopi, uriași și cai zburători când au dat peste cine știe ce arhipelag, continent sau peninsulă.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este, de fapt, o carte care analizează scenografia basmelor, literaturii fantastice și a filmelor fantasy. Ne arată de unde vin arhetipurile tuturor paradisurilor și iadurilor închipuite vreodată de om. E o carte care e povestită molcom, adeseori cu o ironie fină, care te face să-ți închipui un colț de zâmbet pe fața lui Eco în timp ce scria.

Găsiți “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” aici.

Citatul meu preferat din “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este:

“Și adesea obiectul unei dorințe, atunci când dorința se preface în speranță, devine mai real decât realitatea însăși.”

Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie”

Dragostea mea pentru felul în care scrie Neagu Djuvara are în ea o mare doză de subiectivism. Sunt iremediabil atras de noblețea oamenilor care au fost școliți pe vremuri. De lentoarea afectată cu care își caută vorbele atunci când povestesc. De felul delicios în care acentuează fix cuvintele care trebuie, punând în acel accent toată intonația și fizionomia lor. Mă pomenesc deseori imitându-i atunci când povestesc și îmi dau seama din privirile nerăbdătoare ale interlocutorilor mei că eu n-am savoarea discursului de altă dată, iar cei ai prezentului n-au răbdarea de a mă asculta.

Tot ce am scris mai sus pare a justifica dragostea de asculta un om vorbind, nu de a-l citi. Însă n-ai cum să-l citești pe Djuvara fără să-i auzi vocea și fără să-l vezi stând, distins ca un lord englez, pe un fotoliu din alt secol.

“Amintiri din pribegie” e un jurnal al unei veșnice minunări în fața tuturor surprizelor pe care le poate aduce o perioadă atât de tumultoasă cum i-a fost dat lui Neagu Djuvara să trăiască: două non-sensuri ideologice, al fascismului și apoi al comunismului, separate de un război mondial. Deși zâmbetul fin al experienței pe care ți-o dă vârsta e omniprezent acum, la momentul povestirii, doar un cititor extrem de nepăsător va putea să ignore momentele de înjosire, de sărăcie lucie, de viață grea peste care “Moș Neagu” trece cu multă grație. Poate prea multă?

Din punct de vedere cronologic, cartea începe odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și se termină la prezentul scrierii, trecând prin Paris, Niger, București și făcând referiri la români din toată lumea, cu ramificații temporale în toată perioada anilor 1930 – 2000.

“Amintiri din pribegie” este aur curat pentru oricine iubește limba română și istoria. Nu e necesar să fii îndrăgostit de amândouă, merge și cu una singură. Cred. Eu mă încadrez în prima categorie și mărturisesc că am devorat cartea și tare rău mi-a părut când am terminat-o.

Găsiți Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie” aici.

Citatele mele preferate din “Amintiri din pribegie” sunt:

“La urma urmei, aveam atunci între treizeci și patruzeci de ani, mă credeam în stare să fac pe viteazul. Istoria însă n-a avut nevoie de mine.”

“Mica lui agonisire revenea unui văr primar puțin mai vârstnic, Vinitlă Motaș, diplomat de carieră și el, caracter diametral opus, cam învățat să se lase ajutat de cucoane, de preferință măritate, ocupație care cu vârsta devenise mai puțin rentabilă. Acum, la bătrânețe, trăgea mâța de coadă undeva în Elveția. Când a aflat de providențiala moștenire, la două zile a și murit.”

“Aveam încă o dată dovada că nu există niciun raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerșetor analfabet are adesea mai mult bun-simț politic decât cel mai subtil dintre filosofi.”

F.M. Dostoievski – “Amintiri din casa morților”

Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.

Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.

Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.

Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.

Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.

“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.

Carlos Ruiz Zafon – “Umbra vântului”

Am primit vreo trei-patru cărți de Zafon legate cu o fundă de culoare arămie. Le-am primit cadou, cred că de ziua mea, acum un an. Sau doi? Eu de Zafon nu auzisem nimic-nimicuț. Și nici nu m-am învrednicit să îl cercetez vreun pic înainte să deschid “Umbra vântului” și să ma pun pe citit. Să-l cunosc pe Zafon direct din scrisul lui a fost cea mai bună. Și, dacă vreunul din voi e în aceeași situație, eu vă rog să faceți la fel.

Sincer, acum mi-e teamă să citesc următoarea carte de el. Deja am așteptări. La “Umbra vântului” n-aveam nimic. Ba, poate ascuns pe undeva, dar gata să răbufnească, un dram de circumspecție. Dramul ăla s-a topit după primul paragraf. Cred că n-am mai citit cu atâta poftă de când eram în liceu și îmi pătam mereu paginile cărților cu sos din mâncarea pe care mi-o lăsa maică-mea la prânz și care era mereu aproape rece când o scoteam de pe foc și o puneam în farfurie: n-aveam cum să citesc ca lumea cu mâncarea pe foc. Așa că de corvoada asta scăpam cât mai repede. Unde mai pui că mâncarea rece nici nu se prinde de cratiță, deci nu pierdeam mult timp nici cu spălatul.

Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam îmi dădeam seama ce dor îmi fusese de o poveste bună. Cred că lumea asta a noastră, din ce în ce mai lipsită de povești scrise bine și de ochi care să fie dornici să le citească, moare încetișor, odată cu secțiunile de ficțiune de prin librării. Odată cu librăriile. Odată cu scrisul îngrijit, scrisul frumos, scrisul fără niciun fel de limită.

“Umbra vântului” este o poveste. Că-i de dragoste, că-i de groază, că-i polițistă, jur că nu contează ce etichetă e mai mare dintre astea. E o poveste spusă cu desăvârșire, o poveste care te ține în brațele ei și nu-ți dă drumul nicio clipă, care îți alungă somnul și îți ține de foame. Se întâlnesc toți, parcă, în povestea asta: Poe, Rushdie, Murakami, Miller, Llosa. Toți autorii mei preferați ar fi putut să scrie bucăți din “Umbra vântului”, însă niciunul din ei nu cred că ar fi fost în stare să o scrie întreagă, așa cum e ea.

Puteți găsi “Umbra vântului” de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Umbra vântului” sunt:

“Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”

“Ospătarul a încuviințat și a plecat, târându-și picioarele și sufletul.”

“Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie.”

“M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.”

“… în viață singurul lucru care dă lecții e prejudecata.”

“Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”

“Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil din meschinărie sau din ignoranță rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.”

“Banul e ca orice alt virus: o dată ce putrezește sufletul gazdei, o pornește în căutare de sânge proaspăt.”

“Destinul obișnuiește să stea la cotitură. Parcă-i un borfaș, o știoarfă sau un vânzător de lozuri, cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

“M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei: un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.”

“Una e să crezi în femei și alta e să crezi ce spun ele.”

“Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-i dedici viața.”

“Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Viețile lipsite de semnificație ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.”