A.P. Cehov – II “Dramă la vânătoare, schițe și alte povestiri 1884-1885”

București – 1987 / Editura Univers

De data asta am trecut anul și editura pentru că mi-era teamă să nu care cumva să se apuce vreunul din voi să caute cartea prin librării. Un Cehov de 700 și mai bine de pagini e un lux ce aparține iremediabil unei trecute epoci, în care nimănui nu-i păsa de principiul cerere-ofertă. Un principiu care, cel puțin la literatură, ne văduvește azi de niște scrieri tare frumoase.

M-am hotărât ca, de la recenzia asta, să consemnez edițiile tuturor cărților despre care scriu aic,i pentru că de multe ori vorbesc despre felul în care arată, e tradusă sau editată o carte și n-aș vrea să existe vreo ambiguitate.

Pe vremea adolescenței mele, rușii erau scriitorii elitei intelectuale a liceului. Să te plimbi prin curte cu un Dostoievski sub braț sau să deschizi interminabile și înverșunate discuții despre Tolstoi sau Turgheniev pe la petreceri, astea erau semne clare de snobism intelectual. Se asortau cu fum inecăcios de tutun ieftin de pipă și vin de doi bani sorbit cu ifose de mare cunoscător.

Acum nu mai știu cum e treaba cu scriitorii ruși prin școlile noastre, însă eu îi iubesc în continuare. Îi iubesc pentru că se citesc pe îndelete. Trebuie să-ți faci timp ca să-i citești pe ruși. Nu merg parcurși așa, jeap-jeap, precum viața noastră de zi cu zi. Ai nevoie de o anumită stare de spirit care să te ajute să savurezi o grădină descrisă în câteva pagini sau un capitol întreg în care un personaj meditează asupra iubirii imposibile cât timp calul parcurge câteva verste la trap.

Colecția de povestiri și schițe pe care am citit-o eu e rusească până în măduva fiecărei frânturi de cuvânt. Nu cred că există epitet mai bun pentru a descrie cartea asta decât “rusesc.” Doar în literatura lor se împletesc atât de armonios tragedia și comedia, doar în cărțile lor n-apucă să ți se usuce pe obraji lacrimile de plâns că te pomenești cu ei uzi de lacrimi de râs.

Un lucru mi-a rămas în minte de pe vremea lungilor dezbateri literare din liceu: “nu poți să spui că îți place să citești, dacă nu i-ai citit pe ruși.” Asta era concluzia care soluționa până și cele mai aprige diferențe de opinie. Iar concluzia asta o socotesc la fel de advărată azi ca pe atunci.

O ediție mult mai nouă și mai slim a lui Cehov găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Dramă la vânătoare” sunt:

“Luna plină, bine rotunjită, ca o menajeră de general…”

“Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un șef de tren.”

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.

Umberto Eco – “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare”

Când îl citești pe Eco n-ai cum să nu te simți mic, mic de tot. Mă rog, poate ar fi mai bine să nu generalizez. Când îl citesc pe Eco mă simt mic, mic de tot. Am certitudinea că, acolo unde eu văd un perete vechi de cetate, ochii lui, conectați la un creier care conține toate legendele, simbolurile și istoria lumii, văd clar povești interzise sau uitate, încărcate de sensuri sedimentate în secole de superstiție.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” se ocupă de două din cele mai mari doruri pe care omul le-a simțit din vremuri imemoriale și care, între noi fie vorba, nici nouă nu ne prea dau pace: dragostea de povești și setea de a călători. E drept că nu tuturor oamenilor le este dat să simtă măcar una din aceste două arsuri care te umplu de neastâmpăr. Cei cărora le e dat să le simtă pe amândouă sunt puțini. Și pentru cea mai mare parte din istoria omenirii, și mai puțini erau cei care simțeau dorul de ducă, nevoia de a povesti ce vedeau și reușeau performanța de a se întoarce pentru a-și satisface această nevoie.

Până la inventarea cuvântului tipărit și la generalizarea alfabetizării, călătoriile erau un fel de basme – transmise din gură în gură, cu fiecare gură simțind nevoia să mai adauge câte ceva la povestea pe care o spunea pentru a o face și mai frumoasă, dar și mai îndepărtată de adevăr. Tocmai din acest motiv primii călători care au avut privilegiul de a-și vedea amintirile de călătorie tipărite au simțit probabil nevoia de a-și popula tărâmurile vizitate de tot soiul de ființe supranaturale, pentru a nu părea fazi față de predecesorii lor.

Ca orice domeniu creativ, și poveștile despre călătorii au avut câteva blockbustere, mituri de tărâmuri care s-au propagat mai abitir decât altele, povești care au determinat oameni în toată firea să pornească în niște călătorii nemaiauzite, dar reale, pentru a descoperi lumi fantastice. Unele din cele mai mari descoperiri geografice au fost, de fapt, întâmplătoare. Exploratorii căutau țări îndepărtate, cu ciclopi, uriași și cai zburători când au dat peste cine știe ce arhipelag, continent sau peninsulă.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este, de fapt, o carte care analizează scenografia basmelor, literaturii fantastice și a filmelor fantasy. Ne arată de unde vin arhetipurile tuturor paradisurilor și iadurilor închipuite vreodată de om. E o carte care e povestită molcom, adeseori cu o ironie fină, care te face să-ți închipui un colț de zâmbet pe fața lui Eco în timp ce scria.

Găsiți “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” aici.

Citatul meu preferat din “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este:

“Și adesea obiectul unei dorințe, atunci când dorința se preface în speranță, devine mai real decât realitatea însăși.”

Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie”

Dragostea mea pentru felul în care scrie Neagu Djuvara are în ea o mare doză de subiectivism. Sunt iremediabil atras de noblețea oamenilor care au fost școliți pe vremuri. De lentoarea afectată cu care își caută vorbele atunci când povestesc. De felul delicios în care acentuează fix cuvintele care trebuie, punând în acel accent toată intonația și fizionomia lor. Mă pomenesc deseori imitându-i atunci când povestesc și îmi dau seama din privirile nerăbdătoare ale interlocutorilor mei că eu n-am savoarea discursului de altă dată, iar cei ai prezentului n-au răbdarea de a mă asculta.

Tot ce am scris mai sus pare a justifica dragostea de asculta un om vorbind, nu de a-l citi. Însă n-ai cum să-l citești pe Djuvara fără să-i auzi vocea și fără să-l vezi stând, distins ca un lord englez, pe un fotoliu din alt secol.

“Amintiri din pribegie” e un jurnal al unei veșnice minunări în fața tuturor surprizelor pe care le poate aduce o perioadă atât de tumultoasă cum i-a fost dat lui Neagu Djuvara să trăiască: două non-sensuri ideologice, al fascismului și apoi al comunismului, separate de un război mondial. Deși zâmbetul fin al experienței pe care ți-o dă vârsta e omniprezent acum, la momentul povestirii, doar un cititor extrem de nepăsător va putea să ignore momentele de înjosire, de sărăcie lucie, de viață grea peste care “Moș Neagu” trece cu multă grație. Poate prea multă?

Din punct de vedere cronologic, cartea începe odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și se termină la prezentul scrierii, trecând prin Paris, Niger, București și făcând referiri la români din toată lumea, cu ramificații temporale în toată perioada anilor 1930 – 2000.

“Amintiri din pribegie” este aur curat pentru oricine iubește limba română și istoria. Nu e necesar să fii îndrăgostit de amândouă, merge și cu una singură. Cred. Eu mă încadrez în prima categorie și mărturisesc că am devorat cartea și tare rău mi-a părut când am terminat-o.

Găsiți Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie” aici.

Citatele mele preferate din “Amintiri din pribegie” sunt:

“La urma urmei, aveam atunci între treizeci și patruzeci de ani, mă credeam în stare să fac pe viteazul. Istoria însă n-a avut nevoie de mine.”

“Mica lui agonisire revenea unui văr primar puțin mai vârstnic, Vinitlă Motaș, diplomat de carieră și el, caracter diametral opus, cam învățat să se lase ajutat de cucoane, de preferință măritate, ocupație care cu vârsta devenise mai puțin rentabilă. Acum, la bătrânețe, trăgea mâța de coadă undeva în Elveția. Când a aflat de providențiala moștenire, la două zile a și murit.”

“Aveam încă o dată dovada că nu există niciun raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerșetor analfabet are adesea mai mult bun-simț politic decât cel mai subtil dintre filosofi.”

F.M. Dostoievski – “Amintiri din casa morților”

Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.

Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.

Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.

Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.

Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.

“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.

Carlos Ruiz Zafon – “Umbra vântului”

Am primit vreo trei-patru cărți de Zafon legate cu o fundă de culoare arămie. Le-am primit cadou, cred că de ziua mea, acum un an. Sau doi? Eu de Zafon nu auzisem nimic-nimicuț. Și nici nu m-am învrednicit să îl cercetez vreun pic înainte să deschid “Umbra vântului” și să ma pun pe citit. Să-l cunosc pe Zafon direct din scrisul lui a fost cea mai bună. Și, dacă vreunul din voi e în aceeași situație, eu vă rog să faceți la fel.

Sincer, acum mi-e teamă să citesc următoarea carte de el. Deja am așteptări. La “Umbra vântului” n-aveam nimic. Ba, poate ascuns pe undeva, dar gata să răbufnească, un dram de circumspecție. Dramul ăla s-a topit după primul paragraf. Cred că n-am mai citit cu atâta poftă de când eram în liceu și îmi pătam mereu paginile cărților cu sos din mâncarea pe care mi-o lăsa maică-mea la prânz și care era mereu aproape rece când o scoteam de pe foc și o puneam în farfurie: n-aveam cum să citesc ca lumea cu mâncarea pe foc. Așa că de corvoada asta scăpam cât mai repede. Unde mai pui că mâncarea rece nici nu se prinde de cratiță, deci nu pierdeam mult timp nici cu spălatul.

Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam îmi dădeam seama ce dor îmi fusese de o poveste bună. Cred că lumea asta a noastră, din ce în ce mai lipsită de povești scrise bine și de ochi care să fie dornici să le citească, moare încetișor, odată cu secțiunile de ficțiune de prin librării. Odată cu librăriile. Odată cu scrisul îngrijit, scrisul frumos, scrisul fără niciun fel de limită.

“Umbra vântului” este o poveste. Că-i de dragoste, că-i de groază, că-i polițistă, jur că nu contează ce etichetă e mai mare dintre astea. E o poveste spusă cu desăvârșire, o poveste care te ține în brațele ei și nu-ți dă drumul nicio clipă, care îți alungă somnul și îți ține de foame. Se întâlnesc toți, parcă, în povestea asta: Poe, Rushdie, Murakami, Miller, Llosa. Toți autorii mei preferați ar fi putut să scrie bucăți din “Umbra vântului”, însă niciunul din ei nu cred că ar fi fost în stare să o scrie întreagă, așa cum e ea.

Puteți găsi “Umbra vântului” de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Umbra vântului” sunt:

“Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”

“Ospătarul a încuviințat și a plecat, târându-și picioarele și sufletul.”

“Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie.”

“M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.”

“… în viață singurul lucru care dă lecții e prejudecata.”

“Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”

“Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil din meschinărie sau din ignoranță rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.”

“Banul e ca orice alt virus: o dată ce putrezește sufletul gazdei, o pornește în căutare de sânge proaspăt.”

“Destinul obișnuiește să stea la cotitură. Parcă-i un borfaș, o știoarfă sau un vânzător de lozuri, cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

“M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei: un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.”

“Una e să crezi în femei și alta e să crezi ce spun ele.”

“Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-i dedici viața.”

“Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Viețile lipsite de semnificație ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.”

Salman Rushdie – “Casa Golden”

Sunt multe, foarte multe cărți de Salman Rushdie pe care le-am citit. Nu cred că-s chiar toate, dar sunt aproape sigur că, dacă zic că le-am citit pe cele mai multe din ele, nu mint. Cel mai mult îmi place să-i citesc cărțile în vacanță. Felul în care el țese povestea se potrivește perfect cu timpul ăla leneș pe care, de la o anumită vârstă încolo, doar în vacanțe îl mai poți întâlni. Și nici măcar în toate.

“Casa Golden” este cea mai altfel carte de Rushdie pe care am citit-o până acum. Are cel mai puțin de basm și cea mai multă realitate. Realitate pe care Salman Rushdie o folosește de obicei doar ca pretext, ca punct de pornire. Lupta pe care a început-o de mult contra religiei prost mânuite, folosite pe post de scuză supremă pentru a măcelări, a cuceri prin violență, a subjuga e în “Casa Golden” mai dezlănțuită ca niciodată din toate punctele de vedere. Al terorii, al isteriei, al violenței, al durerii, al răzbunării, al nebuniei.

Sigur că, dacă începi să duci paralele între personajele construite în cheie realistă și arhetipuri mitologice, lucrurile se complică până la paroxism. Și, parcă pentru a-și râde mai abitir de mințile noastre însetate de a dezlega mistere și conspirații, Salman Rushdie presară peste tot și toate obișnuitu-i strat de pop culture. Doar în poveștile sale Shiva ar putea bea o Coca Cola, iar Icar ar da din aripi în timp ce ar asculta Beach Boys la walkman.

“Casa Golden” e aproape un roman polițist, în care scriitorul tânăr, care încă nu și-a găsit direcția, încearcă să deslușească misterul unei familii extrem de bogate, al cărei aur e clar că ascunde sânge. Totul e foarte ecranizabil, așa cred. Un film aproape mainstream ar ieși din cartea asta a lui Salman Rushdie, cu Rahmengeschichte-ul ei cu tot.

Singura mea rugăminte este asta: dacă doar “Casa Golden” ați citit de Rushdie până acum, vă rog mai citiți măcar încă o carte de el. Orice carte. Nu zic că-i proastă “Casa Golden”. Dimpotrivă. E o carte excelentă. Doar că nu-i așa cum sunt celelalte.

“Casa Golden” de Salman Rushdie o puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Așa-i făcut omul, ne îndrăgostim de punctele tari ale celuilalt, dar iubrea se adâncește până la permanență când ne îndrăgostim de slăbiciunile celuilalt.”

Albert Camus – “L’ete” (“Vara”)

Albert Camus face parte din scriitori pe care i-am descoperit în adolescență și care sunt îndeajuns de înflăcărați pentru a aprinde imaginația idealistă a acelei vârste. Mă rog, să nu generalizez. Așa s-a întâmplat cu mine. Ai mei nu aveau cine știe ce “provizii” de Camus într-o bibliotecă altfel bine dotată, însă îmi aduc perfect aminte cum am devorat tot ce am găsit de el.

Din când în când aleg să citesc cărți în cele două limbi străine în afară de engleză pe care teoretic le vorbesc, dar pe care practic nu mai am aproape nicio ocazie să le folosesc: franceză și germană. “L’ete” de Camus a fost una din cărțile astea. Și, cum singurul meu contact cu limba franceză este auditiv, la tv, radio sau în conversații mult prea rare, am rămas aproape blocat descoperind cât de frumoasă și îngrijita este limba franceză literară. Cuvintele se echilibrează reciproc, dansează grațios în fraze spiralate, sunt țesute cu o migală și o răbdare cum probabil nu prea mai posedă nimeni în prezent, în nicio limbă.

Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să citesc “L’ete” la început. Apoi, încetișor, mersul pe bicicletă și-a revenit și am început să nu-mi mai împleticesc ochii în forme verbale de trecut, subjonctive și alte astfel de alambicate situații.

În “L’Ete”, Albert Camus nu face altceva decât să dea un tur de Mediterană. Un tur în care se oprește ba prin Algeria, ba prin Grecia, ba prin Franța. Ici filosofează amar, colo se revoltă aproape proletar, dincolo descrie suav. Și, peste tot, eseistul face cumva și preia el hățurile la un moment dat. Adică oricât de liric i-ar fi avântul, la un moment dat Camus se oprește brusc și începe să raționeze, câteodată dur, câteodată exaltat.

Recitit dupa vreo 25 de ani, trebuie să recunosc că Albert Camus nu mai e la fel de captivant. Însă nostalgia după vremurile în care astfel de scrieri mă înflăcărau aproape că e îndeajuns să compenseze pentru zâmbetul îngăduitor care mi-a mijit din când în când în colț de gură în timp ce mă delectam cu frumoasa limbă franceză din “L’ete”.

Deși eu am citit-o în limba franceză, a fost tradusă și în limba română. O găsiți aici.

Citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult din “L’ete”, de Albert Camus, a fost*:

“Sarcina noastră, a oamenilor, este să găsim acele câteva formule care vor îndulci angoasa infinită a sufletelor libere. Noi suntem cei care trebuie să re-coasem ce s-a deșirat, să facem ca justiția să fie imaginabilă într-o lume atât de strigător la cer de nedreaptă, să facem fericirea să existe pentru oamenii atât de otrăviți de nefericiri seculare. Bineînțeles că e o sarcină supraomenească. Însă noi numim supraomenești sarcinile pe care oamenii le duc la îndeplinire într-un timp foarte lung. Asta-i tot.”

*traducerea îmi aparține

Andrei Pleșu – “Față către față. Întâlniri și portrete” (recenzie)

Nu e cu siguranță prima carte de Andrei Pleșu pe care o citesc. Însă, vrând să caut pe blogul ăsta cam câte să fi fost în total, mi-am dat seama că nici măcar un buton de căutare n-am catadicsit să pun pe undeva. Halal spirit de personalitate online am și eu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” e o carte scrisă în stil jurnalistic. Bine, ca să fiu exact, ar trebui să zic că e scrisă în stilul jurnalistic al lui Andrei Pleșu – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am zis eu prima oară, mai sus.

Nu știu cât bine i-a făcut bogata activitate gazetărească spiritului de scriitor al domnului Pleșu, însă fac parte dintre cei care cred cu tărie că editorialele Domniei Sale au ajutat mult jurnalismul de la noi din patrie. Fie și numai pentru că a așezat o ștachetă îndeajuns de sus încât să reprezinte un ideal.

Faptul că “Față către față. Întâlniri și portrete” e scrisă jurnalistic nu e un lucru rău. Cartea se citește ușurel, pare anume concepută pentru omul ocupat, care nu-și poate permite luxul orelor lungi de lectură. Portretele sunt mai degrabă niște crochiuri din câteva detalii trasate din condei sigur. Dar sunt, așa cum e cam tot ce provine din scriitura lui Andrei Pleșu, savuroase. Și n-am ales întâmplător epitetul ăsta. Chiar mi se pare cum nu poate mai potrivit pentru felul în care sunt alese cuvintele, în care enumerările gradează atent descrierea, în care umorul poate fi spumos sau ascuțit precum o lamă de bisturiu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” este o carte pe care o recomand pentru vacanțele celor care nu vor să-și decupleze creierul chiar de tot de la viața de zi cu zi. Așa cum am mai spus, e savuroasă și light, însă conține și o cantitate potrivită de amărăciune și revoltă. “După gust”, cum se zice(a?) prin cărțile de bucate.

Dacă vreți să cumpărați “Față către față. Întâlniri și portrete”, o găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Față către față. Întâlniri și portrete” sunt:

“Democrația pare a nu fi altceva decât dreptul egal al tuturora de a se pronunța depsre orice; un ‘ascultă-mă pe mine’ practicat la scară națională. (…) În al doilea rând, se constată că deriva aceasta a competențelor are drept corolar o creștere a irascibilității: cine nu-mi recunoaște priceperea mă jignește; opinia celui care mă contrazice e ‘vexantă’ (competența adevărată accepta mult mai ușor contestația decât cea improvizată, care defilează bățos pe scena publică, sigură și mândră de sine.”

(Despre Ion Frunzetti) “L-am văzut, de-alungul anilor, expus unor nemeritate servituți, ‘utilizat’ pentru corvezi mărunte, sufocat de administrativ și circumstanțial, solicitat când nu trebuia și uitat când ar fi trebuit să fie solicitat, amânat de alții și amânându-se pe sine până în ceasul ultim.”

“De data aceasta avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-i dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în bășcălie de maidan. Trebuie să te plângi mereu că lucrurile merg prost, dar să nu-ți riști obrazul în efortul de a le face să meargă bine.”

Thomas De Quincey – “Confesiunile unui opioman englez” – (recenzie)

Și asta e o carte care a zăcut câțiva ani în bibliotecă, pe raftul cu “de citit”. De fapt a zăcut atât de mult timp, încât raftul ăla s-a transformat în mai multe rafturi, iar eu zău că nu mai știu cum de a ajuns ea acolo. Nu prea pare titlul unei cărți pe care s-o faci cadou, deci probabil că mi-am cumpărat-o singurel.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i cel mai bun titlu pe care l-ar putea avea cartea lui Thomas De Quincey în secolul nostru. Pentru că, din punctul de vedere al prezentului, nu prea sunt confesiuni de opioman în cartea asta. Nu și dacă o comparăm cu niște verișori drogangii mai tinerei cum ar fi “Trainspotting” sau nițeluș mai vârstnica “Portocala mecanică”.

Poate multă lume înfierează pudibonderia trecutului, eu însă îi spun delicatețe și recunosc că, pe măsură ce adun ani pe răboj, o admir din ce în ce mai mult. Prea-i totul pe față în zilele noastre. Puțină perdea face lucrurile mult mai incitante, chiar și atunci când e vorba despre agoniile și extazurile pricinuite nu de vreo deviație sexuală, ci de consumul și sevrajul opiului.

De Quincey profită de ocazie și, dacă tot s-a apucat de scris, vâră între experiențele sale și ale altor dependenți o sumedenie de pasaje în care își comunică părerile despre lume. Iar părerile astea ale lui sunt atât de pline de umor sec, atât de auto-ironice, atât de molcome, încât numai ale unui englez ar putea fi, fie el și opioman.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i un manual despre cum să iei și ce pățești dacă te apuci de opiu. Și nu e nici o carte de citit așa, într-o doară, de distracție. E o scriitură ce merită să-i dai atenție, cu care să nu te grăbești și la care eu recomand pauze de gândire după paragrafele mai “adânci”.

Recunosc că nu m-a vrăjit din prima, însă atunci când a reușit să o facă, a făcut-o temeinic, astfel încât acum “Confesiunile unui opioman englez” e una din cărțile mele preferate pe care îmi doresc din toată inima să am timp să o recitesc în viața asta.

Eu am citit-o în românește, însă, din câte am văzut eu, pe principalele site-uri de cărți e stoc-ioc. Dacă vă ține engleza și aveți Kindle, o puteți găsi aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui opioman englez” sunt:

“Națiunile ale căror pături superioare se adresează părintește și afectuos păturilor muncitorești, în special slugilor, se poartă așa pentru că vorbesc din poziția superioară a celor care se bucură de toate drepturile civile, adresându-se celor care nu au niciun drept.”

“… Pentru că patriotismul adevărat și lipsit de afectare își va exprima dragostea într-o formă nobilă, prin sinceritate, și adevăr. Pe când naționalismul – cum am constatat mereu – este ceva de o speță inferioară: necinstit, lipsit de generozitate, sfârșește foarte des în prefăcătorie patentată.”

“Dacă în lume există un chin sufletesc fără putință de alinare, acela este frământarea sufletească pe care ți-o provoacă incomunicabilul.”

“Pe de o parte părerea generală este aceea că o promisiune îl obligă pe cel care o face într-o proporție inversă cu numărul celor cărora le-a fost făcută. Iată de ce vedem cum multe persoane își încalcă promisiunile fără niciun fel de scrupule după ce le fac în fața întregii națiuni, dar își respectă cu religiozitate cuvântul în cazul tuturor înțelegerilor personale; iar încălcarea unei promisiuni față de cineva mai puternic este o faptă pe care fiecare o face pe riscul său.”