Aveam 11 ani în 1990 și singurul candidat de care îmi aduc aminte perfect la alegerile prezidențiale din 20 mai e Ion Rațiu. Mi se părea din altă lume, una pe care nu o înțelegeam deloc, dar pe care părinții mei păreau să o cunoască într-un fel misterios și pe care o respectau. La momentul ăla mi s-a părut ușor ridicol, cu papionul și vorbele lui englezite și ușor gângave. Părea, atunci când apărea la televizor, mereu ușor amuzat de tot ceea ce se întâmpla în politica vremurilor sale. Și mie asta, la vremea și la vârsta de atunci, mi se părea dovadă clară de îngâmfare.
Mai târziu, crescând și învățând mai multe, mi-am dat seama că nu Ion Rațiu era ridicol în 1990, ci toată politica românească din jurul lui. În cazul său bancul chiar era adevărat: era singurul care circula corect pe o autostradă pe care milioane de zevzeci o apucaseră pe contrasens.
Acum, după ce i-am citit jurnalele, îi înțeleg și mai bine amuzamentul fin și ușor condescendent. Era cel al omului care s-a pregătit o viață întreagă să cucerească o cetate și să-și salveze poporul și, când în sfârșit venise momentul, descoperise că oamenii lui erau naivi, îndobitociți și înrăiți până la limita umanității. Uitându-mă câteodată pe stradă la ce-i în jurul meu capăt convingerea că Ion Rațiu ar avea toate motivele să-și păstreze finul și ușor condescendentul său amuzament și în zilele noastre.
“Jurnalul lui Ion Rațiu” (primele trei volume) este o lectură pe care doar un patriot o poate duce la bun sfârșit. Din două motive. Primul, pentru că, împreună, volumele jurnalului adună laolaltă cam 2.100 de pagini. Acesta a fost unul din marile avantaje ale pandemiei pentru mine. Mi-a dat răgazul să am răbdare cu Ion Rațiu. Al doilea motiv este că din paginile pe care le-a scris conștiincios o viață întreagă s-ar putea lesne ajunge la niște concluzii nu foarte măgulitoare pentru noi, ca popor. Ai nevoie de mult patriotism pentru a putea să înțelegi de ce e, totuși, fain să fii român.
Dezbinarea pare să fie trăsătura de caracter comună a noastră, ca popor. De ea se lovește Ion Rațiu cel mai frecvent în exilul său de aproape 50 de ani. Decât să fim toți împreună cu X șef, mai bine îmi mai fac și eu un partid mai mic, dar unde sunt eu șef.
Am venit în contact și cu două chestiuni foarte interesante în “Jurnal”. O descriere deloc măgulitoare a Regelui Mihai, a ușurinței cu care acesta a fost manipulat în primele decenii de exil și suspiciunea și neîncrederea cu care străinii au privit alegerile făcute de România în cel de-al Doilea Război Mondial , fără să încerce să înțeleagă poziția ingrată în care se găsea țara noastră din punct de vedere geostrategic. În ceea ce o privește pe prima, îmi doresc mult să aprofundez subiectul și să aflu mai multe despre aparent maleficul personaj al generalului Lazăr. Cât despre a doua chestiune, cred că Ion Rațiu, oricât de implicat ar fi fost în acțiuni ale unor servicii secrete Vestice, a fost unul din cei mai eficienți ambasadori pe care cauza României libere i-a avut vreodată.
Domnule Rațiu, te-aș vota la infinit.
Puteți cumpăra “Jurnalul lui Ion Rațiu” volumele I – III de aici.
Citatele mele preferate din “Jurnalul lui Ion Rațiu” sunt:
“Concluzia din toate acestea este că nimeni nu poate să fie conducător fără ca să aibă cunoștința că o merită. Departe de a fi o lipsă banală de modestie. Dimpotrivă.”
“E inteligent și nu caută să se impună. Își așteaptă rândul și întotdeauna, dacă ai răbdare, rândul îți sosește.”
“H. Moore imediat a reluat această temă: Toți artiștii sunt sinceri. Dacă intenția lor este de a epata, de a crea zgomot și a excita interes și aplauze doar, ei sunt sinceri în nesinceritatea lor.”
“S-ar putea să nu am talent politic la acest nivel. Mi-e foarte greu să ascult idioții, mai mici sau mai mari, ore întregi de-a rândul.”
“Important e să anticipezi evenimentele și să întreprinzi acțiuni eficace în scopul voit. Să pui doar pecetea aprobării după ce s-au săvârșit este treaba istoricului, nu a omului politic.”