“L’Automne a Pekin” face parte din dulcele chin la care îmi supun neuronii periodic, silindu-i să-și amintească limbi străine pe care le-am stăpânit admirabil în fragedă pruncie sau în tulbure adolescență. Adică, din când în când, mă silesc să citesc o carte în franceză sau germană, doar așa, ca să mai ung angrenajele.
Eu Boris Vian n-am mai citit până acum, dar, ca mai tot românul patriot, mi-am mâncat porția de Eugen Ionescu la vremea ei. Așa că nu m-a surprins deloc absurdul lui, ba chiar mi-a plăcut, aducându-mi aminte de niște veri “vianești” trăite la 2 Mai, cu tâmpenii și canastă.
“L’Automne a Pekin” e o carte în care nu-i vorba nici despre toamnă și nici despre Pekin. Așa o să vă avertizeze spolierește orice a patra copertă. Eu am citit-o în vacanță. E o carte amuzantă și ușoară, exceptând câteva lovituri năucitoare pe care ți le administrează tacticos cu o singură condiție: să fii atent, da’ nu prea atent. Adică să lași atmosfera și dialogul să-ți ducă mintea spre ce Vian dărâmă cu barosul. “L’Automne a Pekin” nu-i cu siguranță o carte pentru detectivii literari, ăia de caută sensuri și simboluri stivuite unele peste altele în scriitura oricui.
Eu am citit-o, cum ziceam, în franceză. Eram convins că găsesc un loc de unde să puteți lua ediția în limba română, dar se pare că nu-i așa. Cel puțin azi, șapte aprilie 2020, nu există librărie online de unde să puteți cumăra “Toamnă la Pekin.” Deci vă las link românesc cu ediția franțuzească de la “Livre de Poche”