Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase”

Nu știu eu ce se mai învață la literatură universală prin liceu. De fapt, n-am habar dacă se mai face materia asta. Dar, pe vremea mea, ăsta a fost unul din primele romane pe care le-am studiat la literatură universală – capitolul roman de corespondență. Datorită lui musiu De Laclos am devorat și “Oameni sărmani” al lui Dostoievski la vreo câteva luni după “Legături”.

Romanul de corespondență e o chestie foarte cool de fapt. Încercarea constantă de a înțelege acțiunea citind schimbul de scrisori între niște oameni îți ține mintea trează. Plus că, fie ele și născocite, tot simți o plăcere vinovată citind scrisori ce nu ți-au fost adresate, aflând secretele unor oameni pe care nu-i cunoști. Din păcate, în zilele noastre scrisori nu se mai scriu, iar un roman de mailuri cred că ar fi o porcărie scârboasă și aridă.

“Legături primejdioase” este scris într-un limbaj pe care nu mai are nimeni timp să-l înțeleagă. Ideile se ascund în spatele unor cuvinte care dansează alambicat unele cu altele. Frazele se lungesc cu farafastâcuri stilistice, arhaismele se lăfăie în sufletul poveștii ca la ele acasă, verbele își învelesc sensul în straturi multe de catifea și mătase.

Dacă nu iubești cuvântul, dacă ți se pare exasperant să cauți sensul printre pliuri și volane de metafore, atunci poate că o să-ți placă filmul. Da, s-a făcut un film după cartea asta. În rolurile principale sunt John Malkovich, Glenn Close și Michelle Pfeiffer.

Prima dată am citit cartea din biblioteca alor mei, unde era împărțită în două volume din colecția “Biblioteca pentru toți” sau “bepete” cum era ea acronimizată minuscul pe cotor. Habar n-am pe unde or fi cărțile alea (poza e luată de pe okazii); așa că acum, când a fost s-o recitesc, m-a pus Zeul Întunecat al Literaturii să o iau pe Kindle. În engleză. Mi s-au împiedicat neuronii unii de ceilalți până i-am dresat să înțeleagă un text atât de alambicat. Voi o puteți găsi tradusă în românește (și la preț redus) aici. Iar dacă sunteți masochiști ca mine, uite și variantă digitală în engleză – aici.

Citatele mele preferate din Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase” sunt*:

“Un roman de o moralitate echivocă este o otravă periculoasă; unul a cărui singură calitate e mediocritatea poate fi cel mult inutil.”

“În Franța ridicolul este mult prea temut; oamenii preferă să fie vicioși.”

“Să știi să faci pe cineva fericit este, pentru un bărbat, calea spre succes; în timp ce pentru o femeie acesta este însuși succesul.”

“Dragostea este mult mai harnică în a se dezvălui decât este indiferența în a o ascunde.”

“… este necesar să te înțelegi bine cu femeile bătrâne, deoarece ele sunt cele care hotărăsc reputația celor tinere.”

“… acesta-i adevăratul  portret al omenirii: cu toții deșănțați în planurile lor, iar când apare vreo slăbiciune în timp ce încearcă să și le împlinească, pe aceea o numesc probitate morală.”

*traducerea din engleză îmi aparține

 

Henry Miller – “Zile liniștite la Clichy”

 

Henry Miller, atunci când am făcut cunoștință cu el, m-a dărâmat pur și simplu. Vâna cu care scria, ușurința cu care reușea să treacă de la cea mai abjectă pornografie la cele mai înălțătoare monologuri filosofice, absurdul firesc al epicului și, mai cu seamă, gustul amar, mahmur pe care ți-l lasă în gură o oră de lectură a oricărui roman de-al său – cu astea m-a fermecat pe mine Miller. Și încă mă mai farmecă.

Dar “Zile liniștite la Clichy” e o carte subțirică, în paginile căreia au reușit să încapă două povestiri, nu una. Nu că n-ar fi fost o fericire să le citesc, că a fost. Dar m-a convins de un lucru cartea asta: Miller, ca să fie el însuși, în întreaga-i splendoare, are nevoie de spațiul larg pe care i-l oferă un roman.

Sigur, astea-s două povestiri scrise pe la începuturi și rescrise dupa cincisprezece ani. Adică de un Miller pe cât de matur ar fi putut el fi vreodată. Da’ mie îmi par înghesuite ca un grăsan haios și bonom într-un WC de avion. Pentru un consumator de Miller sunt o experiență frumoasă, poate un pic ciudată. Dar dacă asta-i prima carte a lui pe care ai de gând să o citești, sfatul meu este să încerci cu alta, una mai groasă.

De cumpărat, o găsești aici.

Georges Simenon – “Le locataire”

Am lăsat titlul cărții în franceză pentru că, din câte mi-a arătat mie Sfântu’ Gugăl, “Le Locataire” nu a fost vreodată tradus în limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată. Iar dacă până acum nu s-a înâmplat minunea, slabe șanse să riște vreo editură să traducă o carte polițistă veche.

Bine, de fapt “Le Locataire” e o carte polițistă doar pentru cei care n-au citit-o. Că doar n-ai cum să numești astfel un roman care-i mai degrabă psihologic și, mai ales, un roman în care autorul îl face pe cititor să fie martor la crimă și îl obligă să absenteze de la aproape întreaga investigație. E cu sindrom Stockholm și chiar cu o țâră de absurd pe ici, pe colo.

Mi se pare foarte interesantă obsesia lui Simenon pentru români. Și aici, ca și în “Crime impuni”, unul din personaje e compatriot de-al nostru. Și, culmea, nu-i el criminalul.

Eu am citit o ediție Gallimard din 1934, cumpărată la un preț piperat de la buchiniștii de pe malul Senei. Mi-e tare dragă cartea asta pentru că miroase cum miroseau cărțile vechi pe care le citeam în copilărie și, mai ales, pentru că acea călătorie la Paris a fost foarte frumoasă.

Două citate* am ales să pun la colecție din “Le locataire”.

“Își răscolea memoria în căutarea a încă un lucru de povestit, ceva consolator și fluid ca un cântec napoletan.”

“Plângea în timp ce pregătea cina. Plângea în liniște, cum numai femeile trecute de o anumită vârstă știu să o facă.”

*Traducerea îmi aparține

Mircea Cărtărescu – “Ochiul căprui al dragostei noastre”

Nu am mai citit până acum nimic de Mircea Cărtărescu. În adolescență l-am evitat din teribilism, apoi din întâmplare. Acum îmi pare rău. Am descoperit unul din ultimii mânuitori iscusiți de cuvinte. Să faci fraze frumoase fără să devii fanfaron al vorbelor e o treabă care cere migală și pasiune. Iar domnul Mircea Cărtărescu are câteva pasaje splendide în “Ochiul căprui al dragostei noastre.”

O adunătură de povestiri pe care le unește tristețea. Asta cred eu că este cartea pe care abia ce am terminat-o. Oricare ar fi subiectul, până și atunci când e hâtru, lui Cărtărescu tot îi scapă un pic de tristețe în scriitură. Am zis “o adunătură de povestiri”, dar nu e chiar așa. Sunt eseuri, necrologuri, nuvele fantastice, poeme în proză, memorii. Toate adunate buchet și ținute împreună de firul subțire al tristeții care uneori te sufocă precum un cablu mânuit de un asasin profesionist, alteori aproape că dispare acoperit de verde vervă verbală.

Puteți cumpăra “Ochiul căprui al dragostei noastre” de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Modernitatea presupunea o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă, o artă centrată pe literatură și o literatură centrată pe poezie. Poezia, în epoca lui Valery, Ungaretii și T.S. Eliot, era miezul miezului lumii noastre. Astăzi des-centralizarea postmodernă a produs o civilizație fără cultură, o cultură fără artă, o artă fără literatură și o literatură fără poezie. Într-un fel, polii vieții umane s-au inversat brusc și catastrofal, și primele victime au fost poeții” (Pisica moartă a poeziei de azi)

“Am venit pentru mare, dar n-am chef să merg la plajă. Am fost doar o dată în patru zile: burtoși și burtoase cu milioanele, ca o colonie de lei de mare, luptându-se pentru petec de nisip. Femei cu țâțele goale încremenite în apa până la genunchi. Gogoși și bere, pescăruși ciugulindu-ți degetele de la picioare. Muzica noastră cu mișcări din buric la toate megafoanele. Țigănci vânzând porumb fiert. Copii în fundul gol greblând nisipul. Marea a îmbătrânit uluitor în doar două milenii: cândva o Venus ieșită din valuri, pe o scoică în evantai, e acum o târfă senilă, cu fardul întins ca o mască și rujul mânjindu-i dantura falsă.” (Pontus Axeinos)

Liddell Hart – “Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” (vol I & II)

Cartea asta am rechiziționat-o din biblioteca tatălui meu. E atât de veche, încât are prețul în lei vechi pe ea: 23.000 de lei fiecare din cele două volume. Îmi amintesc de mine dorindu-mi să o citesc pe vremea când eram în liceu, apoi în facultate și neavând niciodată timp pentru ea. Las’ că am avut acum, la 38 de ani.

Sir B.H. Liddell Hart este unul din cei mai mari istorici și teoreticieni militari pe care i-a avut vreodată Anglia. Iar scrierile Domniei Sale despre al Doilea Război Mondial sunt cu atât mai valoroase, cu cât Mr. Hart a fost cadru militar activ, capitularea Germaniei găsindu-l căpitan în armata britanică.

“Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” este cea mai militară carte pe care am citit-o în viața mea. Numerele de divizii se succed cu o viteză amețitoare pentru ochii de profan. La fel și numele ofițerilor aflați în posturi de comandă de ambele părți ale frontului. În afară de marile staruri, Guderian, Runstedt, Yamato, Patton, Montgomery sau Clarke, există zeci de alte nume pe care nici măcar nu m-am străduit să le țin minte.

N-am să mă dau mare. Pe alocuri e greu de citit cartea asta. Devine  deseori mult prea tehnică. Însă pasajele în care Liddell Hart analizează războiul și modul în care el a fost purtat prin prisma educației și experienței sale compensează din plin ariditatea celorlalte. Citind câte ceva despre autor am aflat că există un “mit Rommel”. Ei bine, nu știu la alții cum e, dar pentru Sir Liddell neamțul ăsta e mai presus de greșeală și are geniul strategic al tuturor comandanților aliați combinați.

Dacă ar fi să rezum felul în care se înțelege războiul din paginile acestei cărți, aș zice așa: nemții au fost primii (și în bună măsură singurii) care au înțeles felul în care se puteau folosi noile arme ale epocii – tancurile și submarinele; britanicii au atacat mereu cătinel, fără grabă și numai după ce își făceau grămezi de provizii; cele mai multe bătălii au fost pierdute din cauza unor incredibile erori de comunicare între comandanți; deși toată lumea îi ura pe ruși, fără ei nu prea poate fi nimeni sigur despre rezultatul final sau durata războiului; nemții s-ar fi descurcat mult mai bine din punct de vedere militar fără Hitler; italienii sunt de râsul curcilor.

M-am umflat în pene când am citit părerea acestui om priceput într-ale marilor războaie despre momentul 23 august 1944. Chiar ne-am ales un moment mișto să întoarcem armele. Bine, în cele din urmă n-a fost mișto decât pentru Stalin, da’ ideea e că o carte am avut și am jucat-o frumos.

Cartea, din păcate, se mai găsește doar prin anticariate. N-a reeditat-o nimeni.

Papus – “Kabbala”

Ce știam eu despre Kabbala era fix cât să nu mă fac de o rușine din aia cruntă atunci când venea vorba despre subiectul ăsta. Știam cu ce popor să o asociez ca punct de plecare (evreii) și cam ce influență a avut ea asupra întregii gândiri occidentale moderne (imensă). Și cu asta, basta! Să citesc cel puțin o carte pe subiectul ăsta face parte din notițele mele mentale de câțiva ani buni.

Motivul pentru care am ales cartea lui Papus din sute de alte cărți scrise despre Kabbala e simplu: mai auzisem despre autor. Pe adevăratul său nume Gérard Anaclet Vincent Encausse (nu-l știam pe dinafară, l-am căutat), Papus a fost atât om de știință cu studii riguroase de medicină, cât și ocultist pasionat. Poate că ăsta să fi fost taman motivul pentru care ar fi trebuit să aleg o altă carte cu care să încep studiul unui domeniu atât de vast și de închis în simboluri secrete precum Kabbala. Dar acum, că am citit cartea lui Papus, jur că nu-mi pare rău.

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la lucrarea lui este felul calm în care lasă filosofia pură să treacă dincolo de granițele dogmatice pe care le impun religiile de ici și de colo. Face asta bazându-se pe miturile comune care stau la baza marilor credințe ale lumii. Dacă n-ați studiat niciodată fenomenul ăsta, e mare păcat. Mintea unor oameni aflați la zeci de mii de kilometri distanță a dat naștere unor mitologii și teogonii extrem de asemănătoare, odată ce treci de diferențele specifice geografiei și contextului istoric.

Tocmai acesta este punctul de vedere din care Papus reușește să arate cum Kabbala se bazează fix pe simbolurile comune credințelor lumii. Dar apoi el merge mai departe și arată cum acest set criptat de informații (sau ce a mai rămas din el) suie cunoașterea mult mai spre înalt.

Evident că sunt pagini întregi unde m-am simțit rătăcit între termeni și comparații ce-mi erau străine. Cu toate astea am persistat în a citi până la capăt cartea asta și nu-mi pare rău. Mărturisesc că nu m-am oprit de fiecare dată să scormonesc după sensul și simbolul termenilor pe care îi vedeam pentru prima oară și nici pentru asta nu-mi pare rău. Pentru mine Papus a deschis o ușă. Deși sunt o fire destul de pragmatică, am fost mereu fascinat de tainele semnelor, de simboluri. Și simt cum am început o călătorie,

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Duiliu Zamfirescu – “Viața la țară”

De fiecare dată când ajung cu planul meu de lectură la capitolul “carte recitită” sunt foarte fericit. Deși mi-a trăznit ideea asta foarte târziu, cred că, într-un fel, e mai bine așa. Cu cât mai mare e diferența de vârstă între cele citire și recitire, cu atât mai puternice sunt cele două senzații care mă încearcă atunci când țin cartea în mână.

Prima e cea de noutate. Eu am citit “Viața la țară” în 1995. Adică acum 22 de ani. Ar fi fost și culmea să am în minte mai mult de câteva nume de personaje, o vagă schemă a desfășurării acțiunii și, poate, vreun fragment care să-mi fi rămas agățat printr-un cotlon de memorie. Așa că o mare parte a acțiunii de recitire e, de fapt, citirea unei cărți cu totul noi.

A doua este cea de familiaritate. Una vagă cum e cea pe care o ai când revezi după mult timp un om care ți-a fost prieten bun. Prieten din ăla atât de bun, încât vă știați toate secretele unul altuia. Iar acum, după ani și ani, stă în fața un om a cărui viață o cunoști perfect până într-un anumit punct. După care… Ceață.

N-am să povestesc despre “Viața la țară”, că probabil că nu interesează pe aproape nimeni o recenzie. Singurii care s-ar putea să mai caute câte ceva sunt elevii. Da’ pe ei îi interesează comentariile, nu recenziile. Am să spun doar că fix pasajele care mă plictiseau în adolescență îmi umplu acum mintea de visare: descrierile naturii. Sunt făcute cu atâta migală, încât e clar că omul care le-a scris avea timp. Timp mult, în care să privească. Mi-ar plăcea mult să fiu plătit ca să scriu descrierile unor peisaje sau ale unor obiecte. Simt că aș fi bun la asta. Încă o meserie fără rost.

În eventualitate absurdă în care ați ajuns cu cititul până aici și vă zgândăre vreo curiozitate despre “Viața la țară”, o puteți cumpăra de aici.

Miyamoto Musashi – “Cartea celor cinci cercuri”

Există niște cărți în lumea asta despre care se spune că trebuie să le citești în viață ca să poți considera că ai  luat contact cu bazele culturii mondiale. Cu toate astea, eu am mari îndoieli că până și oamenii care alcătuiesc listele astea chiar au citit toate cărțile pe care le propovăduiesc. În fine, pe multe astfel de pomelnice bibliofile se găsește “Arta războiului” a lui Sun Tzu, ceaslov care te descurajează de la prima privire. Eu am avut de câteva ori tentativa de a cumpăra varianta tipărită, dar am găsit mereu altă carte mai apetisantă.

Ăsta e motivul pentru care, atunci când am descoperit “Cartea celor cinci cercuri” (care-n varianta în engleză sunt inele), m-am entuziasmat imediat. Martin Lindstrom vorbește despre ea în “Brandwashed” și o cam laudă. Cică ar fi o carte de strategie pe care mulți manageri de top ai lumii au citit-o din scoarță-n scoarță. Mie unuia japonezii mi s-au părut întotdeauna mai ordonați decât chinezii, bașca faptul că am găsit-o pe daiboj în varianta de Kindle și mai era și subțirică, nu înspăimântătoare precum “Arta războiului”.

“Cartea celor cinci cercuri” nu e ceva care să-ți revoluționeze viața sau gândirea. Ba, mai mult decât atât, multe din povețele pe care Miyamoto Musashi le dă luptătorilor sunt chestii de bun-simț și general valabile, pe care le știe cam orice mocofan a pus mâna să se instruiască un pic despre management. Felul în care este scrisă poate fi un test de răbdare. Lucruri folositoare găsești între multe alte chestii care nici măcar pe samurai nu cred că-i ajută cu mare lucru.

Una peste alta, deși nu credeam să ajung vreodată să zic asta aici, pe blog, cred că vă puteți mulțumi cu recenzia asta și cu snopul de citate pe care le-am selectat eu.

Cartea, în varianta pe Kindle, o puteți găsi aici. Dar bag de seamă că nu mai e mokka.

Citatele* mele preferate din “Cartea celor cinci cercuri” sunt:

“Nu ar trebui să ai o armă preferată. Să devii prea familiar cu o anumită armă este o greșeală la fel de mare cu aceea de a nu cunoaște acea armă suficient de bine.”

“Când nu poți fi păcălit de alți oameni, atunci înseamnă că ți-ai însușit înțelepciunea strategiei.”

“În toate formele strategiei este necesar să menții poziția de luptă în viața de zi cu zi și poziția de zi cu zi în cea de luptă.”

“Dacă vei încerca să mânuiești sabia cea lungă repede, vei greși Calea. Pentru a mânui sabia cea lungă bine, trebuie să o mânuiești cu calm.”

“Lucrul important la strategie este să suprimi acțiunile care îi folosesc adversarului, dar să le lași să se întâmple pe cele care nu-l ajută cu nimic.”

“Într-un duel trebuie să amâni atacul împotriva adversarului până când, mai întâi, ai recunoscut școala de strategie căreia îi aparține și ai reușit să îi estimezi valoarea, punctele sale puternice și pe cele slabe.”

“Oricând ajungem să fim preocupați de micile detalii, trebuie să ne mărim brusc spiritul, alternând marele cu micul.”

*traducerea îmi aparține

Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.