Henry Miller, atunci când am făcut cunoștință cu el, m-a dărâmat pur și simplu. Vâna cu care scria, ușurința cu care reușea să treacă de la cea mai abjectă pornografie la cele mai înălțătoare monologuri filosofice, absurdul firesc al epicului și, mai cu seamă, gustul amar, mahmur pe care ți-l lasă în gură o oră de lectură a oricărui roman de-al său – cu astea m-a fermecat pe mine Miller. Și încă mă mai farmecă.
Dar “Zile liniștite la Clichy” e o carte subțirică, în paginile căreia au reușit să încapă două povestiri, nu una. Nu că n-ar fi fost o fericire să le citesc, că a fost. Dar m-a convins de un lucru cartea asta: Miller, ca să fie el însuși, în întreaga-i splendoare, are nevoie de spațiul larg pe care i-l oferă un roman.
Sigur, astea-s două povestiri scrise pe la începuturi și rescrise dupa cincisprezece ani. Adică de un Miller pe cât de matur ar fi putut el fi vreodată. Da’ mie îmi par înghesuite ca un grăsan haios și bonom într-un WC de avion. Pentru un consumator de Miller sunt o experiență frumoasă, poate un pic ciudată. Dar dacă asta-i prima carte a lui pe care ai de gând să o citești, sfatul meu este să încerci cu alta, una mai groasă.
De cumpărat, o găsești aici.