Pe blogul ăsta chiar că n-am mai scris de un car de ani. Iar cartea despre care povestesc acum am terminat-o anul trecut în mai (după cum se poate vedea și din postarea de pe Instagram), astfel încât această recenzie este un adevărat test al memoriei mele, dar și unul pentru cât de adâncă este impresia pe care mi-a lăsat-o “Arta icoanei” în suflet.
N-am să dezvolt în niciun fel spinoasa temă a credinței, pentru că nu consider că am căderea să vorbesc despre asta. E alegerea fiecăruia dintre noi dacă credem în ceva sau în cineva. Iar dacă am ales să credem, atunci forma manifestată pe care o ia credința fiecăruia din noi este, din nou, treaba fiecăruia.
Să citești o carte despre icoane poate fi o acțiune total laică, născută dintr-un interes pentru istoria omenirii în general, pentru istoria religiilor sau a artei în special.
Deși motivul lecturii n-a fost cu totul laic pentru mine, mărturisesc că așteptam să dau peste mai multe informații despre icoanele altor religii în afară de ortodoxie, fie și doar folosite pe post de termeni de comparație. N-a fost așa, ceea ce face din lucrarea domnului Paul Edokimov o lectură interesantă mai ales pentru practicanții ortodoxiei.
Evident că nu poate fi vorba despre altceva decât despre credință atunci când scrii despre icoană. Însă, ca orice operă de artă, icoana este o parte componentă a unui întreg sistem de norme socio-culturale ale unui spațiu la un anumit moment. Iar mintea mea și-ar fi dorit mult mai multe astfel de informații și, poate, mai puține motive pentru care e bine să fii ortodox.
Nu-mi pare deloc rău că am citit “Arta icoanei” de Paul Evdokimov, cum nu-mi pare rău pentru aproape niciun rând tipărit pe care l-am citit în viața mea. Cu siguranță că nu e singura carte despre icoane, istoria și simbolistica lor pe care o voi citi în viața mea. Iar dacă aveți voi vreo sugestie, vă voi fi mai mult decât recunoscător.
La data la care am scris această recenzie puteți găsi cartea asta la Cărturești.