Miyamoto Musashi – “Cartea celor cinci cercuri”

Există niște cărți în lumea asta despre care se spune că trebuie să le citești în viață ca să poți considera că ai  luat contact cu bazele culturii mondiale. Cu toate astea, eu am mari îndoieli că până și oamenii care alcătuiesc listele astea chiar au citit toate cărțile pe care le propovăduiesc. În fine, pe multe astfel de pomelnice bibliofile se găsește “Arta războiului” a lui Sun Tzu, ceaslov care te descurajează de la prima privire. Eu am avut de câteva ori tentativa de a cumpăra varianta tipărită, dar am găsit mereu altă carte mai apetisantă.

Ăsta e motivul pentru care, atunci când am descoperit “Cartea celor cinci cercuri” (care-n varianta în engleză sunt inele), m-am entuziasmat imediat. Martin Lindstrom vorbește despre ea în “Brandwashed” și o cam laudă. Cică ar fi o carte de strategie pe care mulți manageri de top ai lumii au citit-o din scoarță-n scoarță. Mie unuia japonezii mi s-au părut întotdeauna mai ordonați decât chinezii, bașca faptul că am găsit-o pe daiboj în varianta de Kindle și mai era și subțirică, nu înspăimântătoare precum “Arta războiului”.

“Cartea celor cinci cercuri” nu e ceva care să-ți revoluționeze viața sau gândirea. Ba, mai mult decât atât, multe din povețele pe care Miyamoto Musashi le dă luptătorilor sunt chestii de bun-simț și general valabile, pe care le știe cam orice mocofan a pus mâna să se instruiască un pic despre management. Felul în care este scrisă poate fi un test de răbdare. Lucruri folositoare găsești între multe alte chestii care nici măcar pe samurai nu cred că-i ajută cu mare lucru.

Una peste alta, deși nu credeam să ajung vreodată să zic asta aici, pe blog, cred că vă puteți mulțumi cu recenzia asta și cu snopul de citate pe care le-am selectat eu.

Cartea, în varianta pe Kindle, o puteți găsi aici. Dar bag de seamă că nu mai e mokka.

Citatele* mele preferate din “Cartea celor cinci cercuri” sunt:

“Nu ar trebui să ai o armă preferată. Să devii prea familiar cu o anumită armă este o greșeală la fel de mare cu aceea de a nu cunoaște acea armă suficient de bine.”

“Când nu poți fi păcălit de alți oameni, atunci înseamnă că ți-ai însușit înțelepciunea strategiei.”

“În toate formele strategiei este necesar să menții poziția de luptă în viața de zi cu zi și poziția de zi cu zi în cea de luptă.”

“Dacă vei încerca să mânuiești sabia cea lungă repede, vei greși Calea. Pentru a mânui sabia cea lungă bine, trebuie să o mânuiești cu calm.”

“Lucrul important la strategie este să suprimi acțiunile care îi folosesc adversarului, dar să le lași să se întâmple pe cele care nu-l ajută cu nimic.”

“Într-un duel trebuie să amâni atacul împotriva adversarului până când, mai întâi, ai recunoscut școala de strategie căreia îi aparține și ai reușit să îi estimezi valoarea, punctele sale puternice și pe cele slabe.”

“Oricând ajungem să fim preocupați de micile detalii, trebuie să ne mărim brusc spiritul, alternând marele cu micul.”

*traducerea îmi aparține

Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.

Haruki Murakami – “Bărbați fără femei”

Nu mai citisem Murakami de mult. De prea mult timp. Mi-era atât de poftă de el, încât “Bărbați fără femei”, colecție de povestiri fiind, nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Dar mi-am promis că nu o să mai las lăcomia literară să mă stăpânească așa, ca în trecut, când eram în stare să citesc integral un autor fără niciun fel de pauză între cărțile lui. E prea mare dezamăgirea de la final, când îți dai seama că nu există o următoare carte pe care să o fi scris omul ăla. Ba unii din ei mai au și neobrăzarea să moară până să mai apuce să-mi dea ceva de citit.

“Bărbați fără femei” are unele povestiri realiste. Da’ realiste de tot, fără pic de fantastic într-însele. Trebuie să recunoaștem: asta e o treabă ciudată la Murakami. Bine, în afară de “Underground” și de “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Sunt și câteva momente în care lumea aceea mai mult absurdă decât nefirească a lui te înconjoară cu aceeași putere care m-a făcut, în urmă cu mai bine de zece ani, să devin fanul lui Haruki.

Evident că e vorba despre bărbați și femei în cartea asta. Prepoziția “fără” poate fi înlocuită cu altele, după caz. Cred însă că, pentru un japonez iubitor de Occident și de jazz precum e Haruki Murakami, “Bărbați fără femei” șade confortabil pe raftul cu cărți de dragoste, ba poate chiar pe ăla cu povești siropoase. Pentru noi, europeni melodramatici, iubirile din cartea asta apar altfel: ciudate, fragile, nefirești.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“(Prietenele mele) Se hotărau să se mărite cu puțin înainte de a împlini fie treizeci, fie patruzeci de ani, cam așa cum cresc vânzările la calendare pe măsură ce se apropie sfârșitul anului.”

“Pe lumea asta mare sunt și familii fericite și frumoase, în care sunt păstrate mereu relații bune între părinți și copii – cam cu aceeași frecvență cu care vezi un hat-trick la fotbal.”

“Eu nu trebuie doar să uit, ci să țin minte să iert.”

“Țârâitul telefonului în toiul nopții e mereu strident. Sună de parcă cineva ar încerca să distrugă lumea cu o unealtă zdravănă de metal.”

Georges Simenon – “Crime impuni”

Eu, teoretic, ar trebui să știu foarte bine franceză. Și cum, pe măsură ce avansez în vârstă, încep să devin un tip din ce în ce mai atent la teorie, se cheamă că am cam ajuns să cred că eu chiar am un bagaj lingvistic de salvat. Așa mi-am trecut în lista de lectură o carte în limbă străină (alta decât engleză). Asta însemnând că o parte din mine începe să pretindă până și că m-aș mai descurca în germană la fel cum mi se întâmpla pe vremea liceului. Cert e că momentan mă ocup de limba franceză cu frecvența amețitoare de aproximativ trei cărți citite pe an.

“Crime impuni” (“Crimă nepedepsită”) e o carte foarte specială. Am cumpărat-o chiar din Paris, de pe malul Senei, de la unul din faimoșii “buchiniști” pe un preț mai mult decât piperat. Am cumpărat-o în timpul unei mini-vacanțe frumoase în care, deși am fost de mai multe ori la Paris, mă simțeam pentru prima oară… non-turist. Nu eram chiar de-al casei, dar nici o creatura de-aia cu ochii zgâiți și aparatul foto de gât nu mai eram. Dând pe cartea aia mai mult decât făcea, mi-am jurat în barbă că ăsta avea să fie ultimul gest de turist cretin pe care aveam să-l fac, cel puțin în Paris. Două minute mai târziu îmi mai cumpăram o carte de Simenon, la același preț piperat.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, probabil, nu am ales întâmplător cartea asta. Sau cel puțin ăsta e filmul pe care mi l-am luat atunci când eu, român pe cheiul Senei, am ales fără să răsfoiesc o carte despre care nu știam nimic doar ca să descopăr că unul din personajele cheie ale romanului era tot român. Un român pe care Simenon, probabil în spiritul “Hello Budapest!”, l-a botezat Mikhail Zografi (sic!).

Cartea își contrazice total numele. Deși am mari îndoieli că o va citi vreodată cineva care se va fi împiedicat de articolașul ăsta al meu, tot nu dau spoiler. Am să zic totuși că admir modul meticulos în care mai bine de o jumătate din paginile romanului “Crime impuni” descrie transformarea unui tocilar introvertit și sociofob într-un criminal pasional.

Eu am citit-o într-o ediție (foarte bine conservată) din 1954. În variantă mai nouă (în limba franceză, că-n română ioc) o găsiți aici.

Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”

 

Kenneth Pomeranz – “Marea divergență – China, europa și nașterea economiei mondiale moderne”

IMG_3010

Nu e o carte pe care să o iei cu tine în vacanță. Pentru mine a fost unul din momentele în care mi-am mai dovedit o dată că sunt iremediabil îndrăgostit de citit, deci un exercițiu de educare a răbdării. Nenea Pomeranz scrie pentru specialiști, însoțindu-si părerile de o bibliografie stufoasă și exactă, care ar putea transforma pe oricine într-un doctor în istoria comparată a economiei mondiale. Eu abia am descoperit partea asta a istoriei și mărturisesc că sunt un pic confuz: cum mama naibii reușesc oamenii ăștia să știe exact care era media de calorii consumate de un fermier din China secolului XVI?!?! Citind cartea m-am lămurit parțial: de fapt nu știu exact, fac și ei, colea, un calcul pe care apoi toată lumea îl ia de bun. Bine, asta până vine altul, cu un calcul nou.

Kenneth Pomeranz este, cum probabil v-ați putut da seama, profesor de istorie. Predă la Universitatea din Chicago, e născut în ’57 și este specializat pe China. Pasiunea sa este istoria mondială comparată. Și, deși aridă cum numai o carte de istorie a economiei poate fi, “Marea divergență” ajunge la niște detalii la care doar răbdarea născută din pasiune te poate aduce.

Întrebarea la care vrea să își răspundă dom’ profesor Pomeranz este următoarea: “De ce a reușit Europa Occidentală să ajungă să se impună la nivel global din moment ce și China a avut cam aceleași condiții de dezovltare pentru agricultură, protoindustrie, industrie și comerț?” El pornește cercetarea de prin secolul XV d. Hr. Dacă întrebarea sună așa, vă puteți închipui cât de alambicat e răspunsul. Rezumându-l aproape la absurd, cam ăsta ar fi: în mare parte a fost vorba despre libera circulație pe care Europa a permis-o oamenilor încă din secolele XV-XVI, liberă circulație pe care China se codește să o acorde în totalitate până și în zilele noastre. Asta, plus o serie de întâmplări fericite. Adică soarta!

Dacă aveți timp, răbdare și pasiune pentru istorie, vă rog serviți cu încredere din “Marea divergență”. Dacă nu, mulțumiți-vă cu astea 350 de cuvinte ale mele despre carte, și treceți la următoarea recenzie. Dacă nu iubiți istoria și cititul, asta e cartea care s-ar putea să vă facă să vă lăsați de lectură.

Adela Dan – “Adela spune”

IMG_1818

Este a doua carte despre care scriu știind că omul care a scris-o va citi recenzia mea. Și jur că nu-i ușor. Probabil că te bătătorești dacă faci asta mereu. Dar eu prefer să scriu mai degrabă despre Dostoievski decât despre Adela, cu care, de altfel, am băut o cafea agreabilă la un moment dat. Cred că e un an și mai bine de la întâlnirea noastră de atunci, prilej cu care mi-a făcut cartea cadou. Am așezat-o, conștiincios, pe raftul cu cărți de citit. Acolo a stat, cumințică, așteptându-și rândul. Am luat-o cu mine în vacanța din ianuarie într-un loc foarte îndepărtat, unde nu ne știa nimeni. Acolo, la mama naibii, am ascultat eu ceea ce “Adela spune”.

Citind cartea asta, am greșit de două ori. În primul rând am greșit pentru că-s bărbat. Și nu e chiar o carte care să fie citită ușor de bărbați. Vorba aia, adevărul supără pe om. Iar când e spus cu vervă multă și cu adâncă ironie bine garnisită de sarcasm, parcă e mai dureros pe alocuri. A doua oară am greșit pentru că “Adela spune” nu e o carte care să fie citită în porții mari. Pur și simplu nu e ea construită de așa natură. E făcută să fie consumată câte puțin, precum bomboanele de ciocolată umplute cu rom. Alea de le papă ele, printre sughițuri răzbunătoare de plâns consumate (atât bomboanele cât și sughițurile) în vârful patului pe care porcul de câine l-a părăsit ca un mișel ce e. Ptiu! Huo!!!

E o carte plină de umor. Și ea trebuie citită ca atare. Nu o luați în plexul amorului propriu, colegi masculi. Nu ne e adresată. Nu direct. Cât despre femei, n-am de unde să știu ce simt cititnd “Adela spune”. Probabil că ține foarte mult de starea pe care o au în momentul în care o deschid. Dar sfatul meu e ăsta: fetelor, dacă v-a părăsit nemernicul, deschideți cartea asta des, că o să vă priască. Dar în porții mici, că așa recomandă nutrioținiștii.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

 

William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Lucian Boia – “Cum s-a românizat România”

IMG_1638

Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.

Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.

Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.

Eugen Lungu – “De ce spunem așa”

IMG_1497

“De ce spunem așa” a fost o premieră pentru mine din multe puncte de vedere. În primul rând este, până acum, singura carte de pe care am cumpărat-o din Republica Moldova, deși am fost acolo de cel puțin 6 ori. În al doilea rând asta este prima carte de etimologie pe care am citit-o vreodată. Sincer, nu știu de ce, pentru că originile cuvintelor m-au pasionat dintotdeauna. Chit că nu vă întrebați cum de am ajuns eu să cumpăr scriitura d-lui Eugen Lungu în dublu exemplar, eu vă voi spune oricum. Un om tare mișto mi-a recomandat-o. Omul e bucureștean getbeget, trăiește în continuare în capitală și nu știu prin ce concurs de împrejurări a aflat despre “De ce spunem așa”. Știind că urma să plec spre Chișinău, m-a rugat să-i cumpăr cărțulia care, din motive neînțelese, nu exista în România pe niciunde. Mi-a și arătat o poză cu coperta, ca nu cumva să cumpăr un “De ce spunem așa” altminterea.

Sub poză, ca și în cazul de față, câteva rânduri despre carte. Mi-am aruncat ochii pe ele și am devenit curios. Bine, recunosc. M-a atras și exotismul ideii de a avea și citi o carte scrisă în românește care nu se găsește în România. Astfel încât, la întoarcerea mea din Republica Moldova, dl. Lungu mai vânduse două exemplare din opera dumisale.

E o carte foarte ușor de citit, scrisă fluent, plină de umorul ingenuu și spumos al moldovenilor. E drept că el capătă puternice nuanțe amărui atunci când vine voba despre “nația vecină și prietenă”, adică mazăr Rașa. Eugen Lungu deplânge rusificarea, pierderea sentimentului românesc, dar o face fără să se tânguie. Remarcile sale sunt fin-tăioase ca un zâmbet de judecător. Însă “De ce spunem așa” nu este o carte despre Republica Moldova, ci despre cuvinte, vorbire și motivele pentru care noi rostim anumite fraze sau expresii.

Îmi pare rău că dl. Lungu nu și-a editat cartea într-o variantă în care expresiile rusești pe care le folosește în anumite exemple să fie traduse în românește. Dar îl înțeleg. Pentru o carte menită exclusiv pentru ochi de “moldovan”, traducerea ar fi fost superfluă.

Este o carte pe care o recomand oricui simte iubire pentru cuvinte.

Din păcate eu nu am găsit nicăieri în online-ul românesc “De ce spunem așa” asta de cumpărat.