De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.
“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.
Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.
Puteți cumpăra cartea aici.
Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:
“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”
“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”