Din păcate cultura mea în domeniul picturii frizează inexistentul. Faptul că nu am nici măcar cunoștințe generale despre partea asta de artă este unul din marile regrete ale vieții mele și, într-o încercare târzie și cu siguranță deșartă de a mai cultiva câte ceva în pustiul ăsta, m-am apucat să citesc biografia lui Dali, una primită la un moment dat cadou. Nu e una din marile sale biografii, cu siguranță. De asta te prinzi după felul în care este scrisă și editată. Însă e în orice caz mai bine decăt nimic.
Dali, atât cât reușesc eu să-l pricep, nu pare greu de cuprins. Iar cartea asta mi-a confirmat faptul că în felul în care el a pictat există o oarecare liniaritate a temelor abordate și a modului de reprezentare a acestora. Însă fascinant mi s-a părut omul Dali și, mai ales, prima parte a vieții sale. Cea în care se căuta pe sine ca artist. Am văzut fotografii ale unor tablouri despre care n-ai zice niciodată că au fost pictate de el. La fel de interesant mi s-a părut felul în care stilul său propriu nu a apărut dintr-odată, ci a început să se ghicească în anumite detalii la început, pentru ca apoi să capete din ce în ce mai multă forță și substanță.
Impresia pe care mi-a lăsat-o cartea asta este fix aceea pe care îmi imaginez că ți-o lasă citirea unui ghid al unui oraș pe care urmează să-l vizitezi: o spoială de informații și o dorință ușor frustrantă de a ști mai mult.