William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Jean Louis Gaillemin – “Dali, the Impresario of Surrealism”

IMG_1358

Din păcate cultura mea în domeniul picturii frizează inexistentul. Faptul că nu am nici măcar cunoștințe generale despre partea asta de artă este unul din marile regrete ale vieții mele și, într-o încercare târzie și cu siguranță deșartă de a mai cultiva câte ceva în pustiul ăsta, m-am apucat să citesc biografia lui Dali, una primită la un moment dat cadou. Nu e una din marile sale biografii, cu siguranță. De asta te prinzi după felul în care este scrisă și editată. Însă e în orice caz mai bine decăt nimic.

Dali, atât cât reușesc eu să-l pricep, nu pare greu de cuprins. Iar cartea asta mi-a confirmat faptul că în felul în care el a pictat există o oarecare liniaritate a temelor abordate și a modului de reprezentare a acestora. Însă fascinant mi s-a părut omul Dali și, mai ales, prima parte a vieții sale. Cea în care se căuta pe sine ca artist. Am văzut fotografii ale unor tablouri despre care n-ai zice niciodată că au fost pictate de el. La fel de interesant mi s-a părut felul în care stilul său propriu nu a apărut dintr-odată, ci a început să se ghicească în anumite detalii la început, pentru ca apoi să capete din ce în ce mai multă forță și substanță.

Impresia pe care mi-a lăsat-o cartea asta este fix aceea pe care îmi imaginez că ți-o lasă citirea unui ghid al unui oraș pe care urmează să-l vizitezi: o spoială de informații și o dorință ușor frustrantă de a ști mai mult.