Există idei bune care sunt, de fapt, atât de firești că te miri cum de nu ți-a tunat mintea mai devreme o astfel de soluție simplă și ușoară. Uite-așa mi-am dat eu seama azi că pe blogul ăsta, unde postez citate atât de rar că mi-e și rușine să verific, este clar loc și pentru recenziile de carte pe care aproape nimeni nu le citea pe site-ul de-mi poartă numele. Nici aici nu le va citi cine știe ce lume, dar măcar nu mai încurc pe nimeni.
Cartea despre care vă scriu azi e primită cadou de ziua mea de la cineva foarte atent la detalii. Deși nu-mi amintesc să fi menționat vreodată de față cu omul ăsta mișto rușinea pe care mi-o provoacă din când în când bezna aproximativ absolută în care mă afund când vine vorba de filosofie, uite că s-a prins și m-a nimerit. Evident că nu este nici pe departe o carte care să poată fi socotită în vreun fel “de filosofie”. Nici autorii nu fac vreo încercare de a ne vinde astfel de gogoși. Ei recunosc că, odată această carte citită, nu vei putea emite pretenția că ești inițiat în această disciplină sau în istoria ei. Ea are ca menire trezirea interesului de a descoperi mai departe felul în care oamenii și-au gândit menirea. Vei râmâne cu o spoială subțire care îți va permite să ghicești vag despre ce e vorba într-o conversație filosofică.
Eu am citit cartea în limba engleză. Nu cred să fie tradusă la noi. Este structurată cronologic, pornind de la Antichitatea lui Socrate, Platon și Aristotel și ajungând pâna la Sartre, Al Ayer și Michel Foucault.
Pe Amazon o găsiți aici