Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

“The Ultimate Illustrated Encyclopedia of Classic Cars”

IMG_0749

Atunci când am primit cartea asta cadou am promis că o voi citi din scoarță în scoarță. Recunosc că nu a fost deloc ușor. Dar am privit trebușoara asta ca pe un exercițiu de răbdare, mai ales că sunt într-o etapă a vieții mele în care sunt convins că trebuie să lucrez destul de mult la capitolul ăsta. Cartea nu-i făcută cu siguranță să fie citită ca un roman polițist. În timp ce mă luptam cu paginile cele multe mi-am adus aminte de tata. Mi-a povestit el la un moment dat despre un coleg de-al lui, care citea Larousse-ul ca pe un roman. Nu știu dacă domnul Pondiche a apucat să-și termine ceaslovul, însă eu promisiunea mi-am ținut-o. Am citit-o pe toată, chit că a durat cam o lună și jumătate.

Partea bună e că are poze. Vorbesc serios. Altfel lectura e puțin aridă, cuvintele având de cele mai multe ori misiunea de a explica pozele. Au fost însă și multe lucruri interesante pe care le-am aflat. Mi-au plăcut mai ales istoriile marilor eșecuri ale industriei, povești din care poți învăța destul de multe despre marketing, publicitate și relații economice.

Singurul lucru care m-a deranjat pe alocuri a fost evidența faptului că e o carte scrisă de autori englezi. Au băgat în enciclopedia asta toate mașinile, mașinuțele și tentativele de motorizare a trei sau patru roți pe care le-au avut supușii Majestății Sale de la începuturi și până acum, în timp ce marii constructori francezi, germani și italieni (dar mai ales nemții) sunt tratați de multe ori cu superioritatea politicoasă și absentă atât de tipică britanicilor.

E o carte bună pentru pasionații de mașini. Dacă nu ești sigur că ai pasiunea asta, încearcă să o citești. Dacă după zece pagini încă ți se mai pare interesantă, e clar. Ești!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Jeremy Stangroom & James Garvey – “The Great Philosophers”

Există idei bune care sunt, de fapt, atât de firești că te miri cum de nu ți-a tunat mintea mai devreme o astfel de soluție simplă și ușoară. Uite-așa mi-am dat eu seama azi că pe blogul ăsta, unde postez citate atât de rar că mi-e și rușine să verific, este clar loc și pentru recenziile de carte pe care aproape nimeni nu le citea pe site-ul de-mi poartă numele. Nici aici nu le va citi cine știe ce lume, dar măcar nu mai încurc pe nimeni.

Cartea despre care vă scriu azi e primită cadou de ziua mea de la cineva foarte atent la detalii. Deși nu-mi amintesc să fi menționat vreodată de față cu omul ăsta mișto rușinea pe care mi-o provoacă din când în când bezna aproximativ absolută în care mă afund când vine vorba de filosofie, uite că s-a prins și m-a nimerit. Evident că nu este nici pe departe o carte care să poată fi socotită în vreun fel “de filosofie”. Nici autorii nu fac vreo încercare de a ne vinde astfel de gogoși. Ei recunosc că, odată această carte citită, nu vei putea emite pretenția că ești inițiat în această disciplină sau în istoria ei. Ea are ca menire trezirea interesului de a descoperi mai departe felul în care oamenii și-au gândit menirea. Vei râmâne cu o spoială subțire care îți va permite să ghicești vag despre ce e vorba într-o conversație filosofică.

Eu am citit cartea în limba engleză. Nu cred să fie tradusă la noi. Este structurată cronologic, pornind de la Antichitatea lui Socrate, Platon și Aristotel și ajungând pâna la Sartre, Al Ayer și Michel Foucault.

Pe Amazon o găsiți aici

The Great Philosophers