Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.
Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.
Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.