Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.
N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?
Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.
Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.
Citatul meu preferat din cartea asta este:
“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”