Duiliu Zamfirescu – “Viața la țară”

De fiecare dată când ajung cu planul meu de lectură la capitolul “carte recitită” sunt foarte fericit. Deși mi-a trăznit ideea asta foarte târziu, cred că, într-un fel, e mai bine așa. Cu cât mai mare e diferența de vârstă între cele citire și recitire, cu atât mai puternice sunt cele două senzații care mă încearcă atunci când țin cartea în mână.

Prima e cea de noutate. Eu am citit “Viața la țară” în 1995. Adică acum 22 de ani. Ar fi fost și culmea să am în minte mai mult de câteva nume de personaje, o vagă schemă a desfășurării acțiunii și, poate, vreun fragment care să-mi fi rămas agățat printr-un cotlon de memorie. Așa că o mare parte a acțiunii de recitire e, de fapt, citirea unei cărți cu totul noi.

A doua este cea de familiaritate. Una vagă cum e cea pe care o ai când revezi după mult timp un om care ți-a fost prieten bun. Prieten din ăla atât de bun, încât vă știați toate secretele unul altuia. Iar acum, după ani și ani, stă în fața un om a cărui viață o cunoști perfect până într-un anumit punct. După care… Ceață.

N-am să povestesc despre “Viața la țară”, că probabil că nu interesează pe aproape nimeni o recenzie. Singurii care s-ar putea să mai caute câte ceva sunt elevii. Da’ pe ei îi interesează comentariile, nu recenziile. Am să spun doar că fix pasajele care mă plictiseau în adolescență îmi umplu acum mintea de visare: descrierile naturii. Sunt făcute cu atâta migală, încât e clar că omul care le-a scris avea timp. Timp mult, în care să privească. Mi-ar plăcea mult să fiu plătit ca să scriu descrierile unor peisaje sau ale unor obiecte. Simt că aș fi bun la asta. Încă o meserie fără rost.

În eventualitate absurdă în care ați ajuns cu cititul până aici și vă zgândăre vreo curiozitate despre “Viața la țară”, o puteți cumpăra de aici.

Octavian Paler – “Viața pe un peron”

IMG_4014

 

Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.

N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?

Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.

Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”

Adela Dan – “Adela spune”

IMG_1818

Este a doua carte despre care scriu știind că omul care a scris-o va citi recenzia mea. Și jur că nu-i ușor. Probabil că te bătătorești dacă faci asta mereu. Dar eu prefer să scriu mai degrabă despre Dostoievski decât despre Adela, cu care, de altfel, am băut o cafea agreabilă la un moment dat. Cred că e un an și mai bine de la întâlnirea noastră de atunci, prilej cu care mi-a făcut cartea cadou. Am așezat-o, conștiincios, pe raftul cu cărți de citit. Acolo a stat, cumințică, așteptându-și rândul. Am luat-o cu mine în vacanța din ianuarie într-un loc foarte îndepărtat, unde nu ne știa nimeni. Acolo, la mama naibii, am ascultat eu ceea ce “Adela spune”.

Citind cartea asta, am greșit de două ori. În primul rând am greșit pentru că-s bărbat. Și nu e chiar o carte care să fie citită ușor de bărbați. Vorba aia, adevărul supără pe om. Iar când e spus cu vervă multă și cu adâncă ironie bine garnisită de sarcasm, parcă e mai dureros pe alocuri. A doua oară am greșit pentru că “Adela spune” nu e o carte care să fie citită în porții mari. Pur și simplu nu e ea construită de așa natură. E făcută să fie consumată câte puțin, precum bomboanele de ciocolată umplute cu rom. Alea de le papă ele, printre sughițuri răzbunătoare de plâns consumate (atât bomboanele cât și sughițurile) în vârful patului pe care porcul de câine l-a părăsit ca un mișel ce e. Ptiu! Huo!!!

E o carte plină de umor. Și ea trebuie citită ca atare. Nu o luați în plexul amorului propriu, colegi masculi. Nu ne e adresată. Nu direct. Cât despre femei, n-am de unde să știu ce simt cititnd “Adela spune”. Probabil că ține foarte mult de starea pe care o au în momentul în care o deschid. Dar sfatul meu e ăsta: fetelor, dacă v-a părăsit nemernicul, deschideți cartea asta des, că o să vă priască. Dar în porții mici, că așa recomandă nutrioținiștii.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

 

Andrei Pleșu – “Comédii la porțile Orientului”

IMG_9926

Mie îmi place foarte mult Andrei Pleșu. În primul rând pentru că, spre deosebire de alți oameni deștepți și foarte citiți de la noi din patrie, el nu face paradă de erudiția lui în spatele unor termeni filosofici doar de el și a sa gașcă știuți. Îmi mai place Pleșu pentru că stă să caute (și găsește) cuvintele care mustesc de sens și le orânduiește în ritmuri dănțuitoare după pofta inimii sale. În așa fel le așază dumnealui, încât mie mi se pare nu doar că înțeleg ce vrea să-mi spună, ci și ce a simțit dl. Pleșu în momentul în care și-a așternut scriitura pe hârtie.

“Comédii la porțile Orientului” nu este prima carte de Pleșu pe care o citesc. Mărturisesc că îmi place mult mai mult ce scrie atunci când spațiul nu-l limitează la dimensiunile unui articol. Deși e de fapt o colecție de articole, dintre toate cele citite până acum, cartea asta mi-a mers drept la inimă. E plină de haz, în nuanțe diverse: de la cel amar al înțeleptului care vede răul, îl înțelege, dar nu se poate face auzit de semenii săi și până la umorul colorat, înspumat de furia arzătoare și zgomotoasă a nedreptățitului.

Multe din articolele astea îmi amintesc de discuții auzite în casă, între părinții mei, pe vremea când eu, vorba aia, încă mă încălțam cu căciula. Pentru cei mai tineri decât mine, cartea asta poate însemna deschiderea apetitului pentru istoria recentă a României. Sau poate doar astfel visez eu frumos. Orice ar fi și orice simțiri ar trezi vreodată în alții, pentru mine asta e una din cele mai savuroase cărți pe care le-am citit în viața mea.

Sunt multe momente în care m-am oprit din citit pentru a râde în voie. N-am să stric plăcerea lecturii scoțând citatele alea zemoase din contextul care le dă și mai multă savoare. Există, totuși, unul care prea ni se potrivește zilele astea:

“Nu cred că poți îmbunătăți calitatea grâului, dacă nu te simți niciodată îngrijorat de prezența neghinei.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Neagu Djuvara – “Amintiri și povești mai deochiate”

IMG_9468

Moș Neagu este, probabil, unul din ultimii români nobili până în vârful unghiilor. Cu siguranță că mai sunt ca el, bătrâni simpatici și împăcați cu soarta, care privesc amar-amuzați la cum se împlinește visul colhoznic de a avea o patrie emanimente proletară. Procesul început acum 60 de ani cu pistolul și Canalul continuă acum printr-o de bună-voie și nesilită de nimeni îndobitocire generală. Dar să nu ne întristăm, pentru că avem a vorbi împreună despre o carte tare veselă și ușor de citit.

Dacă vreodată aveți gândul cel bun de a face pe cineva să se îndrăgostească de istorie, cărticica asta este un ajutor care se poate dovedi valoros precum leacurile de iubire ale vechilor spițeri ambulanți. Mici anecdote care în înlănțuirea lor epică amintesc de senzația pe care o ai atunci când, copil în casa bunicilor fiind, începi să desfaci cutii vechi uitate prin colțuri de pod și descoperi acte, poze și reviste din alte vremuri. Felul în care domnul Neagu Djuvara înțelege să-și facă din cuvinte slujitori credincioși este unul simplu și frumos. Pe lângă faptul că e o foarte condensată și amuzantă lecție de istorie, cartea asta mai poate fi citită și ca manual despre cum să ținem lemnul departe de limbă.

Poate sunt eu mult prea subiectiv. Însă cred cu tot sufletul că oricare om din țara asta ar trebui să pună binișor mâna și să citească orice poate înțelege din ce-a scris ăst mare român.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Andrei Pleșu – “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”

parabolele

Există cărți sau autori despre care nu poți să scrii sau să vorbești, pentru că nu e cool. De când cu Facebook-ul ăsta ni s-a umplut patria de intelectuali subțiri care nu mai prididesc să arunce pietre către Coelho, Cărtărescu și vreo alți câțiva. Pe toți acești de seamă cărturari i-aș invita să-și reprime bășcălia o clipă, cât să lase un gând simplu să se formeze: un om care citește Coelho este de preferat unuia care citește doar Sandra Brown? Eu zic că da.  Ăla de citește Sandra Brown este de preferat unuia care nu citește nimic? Dezvelindu-mi pieptul și aruncându-mă în bătaia oprobriului marilor cititori ai neamului, voi zice din nou da.

Din punctul meu de vedere, luând in considerare perioada în care trăim, însuși actul de a deschide o carte și de a parcurge rând după rând reprezintă un act lăudabil. Cel care citește Sandra Brown (sau orice alt roman de bandă rulantă) va avea, pe perioada lecturii, contact cu limba română. Chiar dacă ea este săracă lipită pământului din punct de vedere stilistic, este cel puțin corectă din punct de vedere gramatical. Iar dacă, din zece pagini de trash literar citite, un om a învățat din context un cuvânt nou, eu zic că acele zece pagini nu-s pagubă, ci profit. Poate-s naiv din cale-afară, însă eu încă mai cred că, după îndeajuns de multe romane de duzină citite, un om își va ridica singur standardele literare, dacă sufletul și creierul lui sunt apte de acest lucru. Dacă principiul lui Peter funcționează atât de bine în cultura organizațională, nu văd de ce nu s-ar aplica și cărților. Fiecare va ajunge la acel grad de erudiție pe care i-l permite agerimea primită din născare. Iar ca asta să se întâmple e nevoie de un singur lucru: SĂ CITIM LITERATURĂ. De orice gen, oricând. Doar să citim.

Cartea asta a lui Pleșu am văzut-o pe multe liste ale disprețului, ponegrită de oameni a căror cultură o admir în general. De unde și ideea celor două paragrafe de mai sus. Faptul că o carte este citită de multă lume din care puțini au înțeles despre ce e vorba de fapt în paginile ei nu înseamnă ca e cartea proastă. Că tu îți proclami ateismul cu același fanatism cu care un cefos cu lanț “dă haur” la gât urlă “M*^# Steaua!” pe stadion, asta nu înseamnă că orice carte tratează religia trebuie automat să fie îngrozitor de proastă. Pe toți cei care aleg să nu creadă îi invit să-și aducă aminte că o mare parte a culturii cu care se laudă se întemeiază pe religie, pe simbolurile și parabolele ei. Și că este recomandabil să cunoști cât mai în amănunt lucrul în care alegi să nu crezi sau pe care simți că e bine să-l urăști. Măcar de dragul zicalei “know your enemy”, tot ar fi bine să te intereseze cât de cât subiectul.

Hai că m-am înfierbântat și despre ce-a scris omul ăsta pe care eu îl admir foarte tare n-am vorbit deloc. E o carte care putea fi scrisă foarte greoi, dar nu e deloc așa. În ea, de fapt, ți se dă un posibil cod de descifrare al parabolelor de care este plin Noul Testament. După ce analizează interpretări cuminți sau fistichii (în cazul acestora e de apreciat umorul de care domnul Pleșu dă din nou dovadă), ni se propune o direcție în care să ne lăsăm gândurile să colinde.

Delicatețea subiectului este tratată cu multă diplomație, fără să ni se impună aproape nimic. Este cartea care lămurește câteva paradoxuri, iar de aici ne putem da singuri seama de ce uneori pildele lui Iisus par să se bată cap în cap. Ideea de bază ar fi ca religia creștină este cea care se adresează omului în cel mai lejer mod cu putință (la nivelul dogmei pure, nu la diversele grade de marketing know-how la care a fost ea folosită de-a lungul istoriei). Cum noi suntem, în esență, niște ființe paradoxale, care, cu cât mai luminat ne este spiritul, cu atât tindem să respingem adevărul servit pe tavă, singura opțiune pentru o comunicare de succes rămâne povestea, parabola – prin definiție interpretabilă.

E o carte pe care o recomand din tot sufletul, pentru că mie unuia mi-a deschis ochii spre înțelesuri pe care până acum le-am bănuit doar sau pe care le-am ratat cu totul.

Puteți cumpăra “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Problema cu specializarea –  a adăugat profesorul Gombrich – e că, la un moment dat, nu mai știi ce întrebări să-ți pui.” Ai numai răspunsuri.

“Dacă ești gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceva ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta.”

“Păstrătoare, strict păstrătoare, e literaDuhul e un agent multiplicator, o avere pusă în act, un potențial de îmbogățire practic nelimitat.”

“Știm ce distanțe subtile își ia Iisus față de împietrirea legiferării sterpe și nu putem admite că Dumnezeu s-a făcut om ca să livreze o lecție de dirigenție.”

Mihai Eminescu – "Geniu pustiu"

Ce e femeia? Acest om care traieste pentru a-si spoi fata cu colori, vorba cu minciuna si ochii cu lacrimi inselatoare? O, sfinx ce plange cand te trada, ce rande in inima ei, cand ochii ei sunt plini de lacrimi.