Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

IMG_1331

Steinbeck era unul din marii absenți de pe lista mea de autori. Da, recunosc. Pâna la venerabila-mi vârsta nu am reușit să mă îndeletnicesc cu vreo carte de-a dumisale. Și da, știu. Să-mi fie rușine! Ce-aș mai putea să fac acum? Să vă servesc frumușel, pe platouaș, platitudini precum “mai bine mai târziu decât niciodată?” Am citit-o și gata.

Steinbeck e puțin prea socialist pentru gustul meu. Prea-s capitaliștii porci și prea-i poporul oropsit. Și cu asta am zis cam tot ce nu-mi place la cartea asta. În rest i-am devorat pur si simplu paginile, scrise cu o împletitura desăvârșită de energie, umor, suspans și cam orice ingredient ar putea transforma o adunătură de cuvinte în literatură de calitate superioară.

Îmi place familia omului simplu, în care ierarhia este clar stabilită de vârstă și istorie, unde fiecare își cunoaște drepturile și îndatoririle, unde trădările și excepțiile sunt iertate și înțelese cu repeziciunea pe care doar dragostea o poate da. E un roman în esență picaresc, zdrențăroasa familie Joad servind drept pretext pentru o disecție calmă și filosofică a societății americane din epoca marelui și găunosului vis al paradisului californian.

Felul în care este descrisă călătoria mi-a semănat pe ici pe colo a Kerouac, că doar nu degeaba au fost cei doi prieteni și colegi de generație literară. Calmul contemplativ al familiei Joad, felul frumos în care se iau hotărârile, cu înțelepciunea simplă a omului obișnuit să nu prea aibă de ales, astea-s felurile în care John Steinbeck reușește să ajungă în sufletul cititorului. Hai să nu zic vorbe mari! Așa a ajuns cartea asta în sufletul meu.

Deși abia ne-am întâlnit de câteva săptămâni, sunt încântat de cunoștință, domnule Steinbeck. Abia aștept să vă citesc din nou. Vă anunț că simt cum vi se pregătește un loc pe raftul unde-mi țin idolii literari. Sper să nu vă deranjeze compania de-alde Miller, Bukowski, Murakami, Rushdie și Llosa.

cu citatele revin mai târziu, promit!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Mario Vargas Llosa – “Sărbătoarea țapului”

Aici n-am mai spus-o. Mie îmi place Llosa. Foarte mult îmi place. Nu îl consider unul din marii scriitori ai lumii. Doamne ferește! Unul din cei mari ai zilelor noastre, da. Dar nu îl poți pune lângă ăi de inventară literatură. Sunt mândru că i-am citit aproape toate cărțile pe care le-a scris și vă spun cu mâna pe inimă că până acum niciuna din ele nu m-a dezamăgit.

“Sărbătoarea țapului” este povestea unui tiran dominican care, deși aflat departe de Românica noastră scumpă, dovedește cam aceleași simptome de care a dat dovadă Ceașcă al nostru. Bine, to’așu nu avea libidoul lui Trujillo sau nu știm noi mare lucru despre asta. S-ar putea să fie și clima de vină. Că acolo, pe insula aia înfierbântată și sărată, sângele cam dă în clocot. Și când puterea îți dă acces la orice fecioară, femeie sau soție ce se află sub stăpânirea ta, e ușor să cazi în ispită.

Ce am descoperit nou la Llosa în cartea asta este pasiunea pentru o migăloasă descriere a cruzimii omenești. Uciderea dictatorului provoacă o orgie a torturii care nu se va înclina decât in fața inteligenței adevăratului om politic. De fapt, dacă dezbrăcăm cartea asta de sex și sânge, rămâne o frumoasă și minuțios plănuită luptă politică, redată cu energia spumoasă specifică lui Llosa. Fracturile temporale motivate prin împletirea prezentului cu amintirile care împăienjenesc din când în când privrea și discursul personajelor, un alt element specific lui Llosa, sunt și ele prezente la apel.

E o carte bună, pe care o recomand chiar și celor care n-au încercat pâna acum nicio bucățică din scriitorul ăsta. O puteți cumpăra aici.

Vladimir Nabokov – “Blazon de bastard”

nabokov blazon

Oridecâteori citesc una din cărțile mari ale literaturii scrisă de un autor care nu e cunoscut pentru mare lucru în afara de volumul în cauză, am grijă și-mi crestez in creier un reminder să caut și altceva scris de omul ăla. Fac asta din curiozitatea de a vedea dacă talentul ăsta de a-ți turna sufletul în vorbe se poate epuiza într-o singură poveste. Că eu cred că nu se poate. Și, din tot ce-am încercat până acum, adică povestirile cele 9 ale lui J.D. Salinger (autorul lui “De veghe în lanul de secară”), George Orwell (autorul lui “1984”) cu al lui “Coming Up for Air” sau, cel mai recent caz, care din cauza lenei mele impardonabile de a scrie nu mai e chiar atât de recent, Nabokov (autorul “Lolitei”), nu am găsit vreun argument care să mă contrazică la modul serios.

N-ai cum să citești cartea asta fără să te gândești la “1984” al lui Orwell. Pentru că tot despre o societate de n-a existat vreodată cu adevărat este vorba și in “Blazonul bastardului”. Diferența între cele două romane este atât de mare și de evidentă pentru orice om a trăit măcar un an în comunism, nazism sau orice altă formă de totalitarism, încât dacă vei începe cu Nabokov, Orwell va părea doar o copie fadă. E și normal. Nabokov știe ceea ce Orwell doar intuiește.

Știu că geme lumea de snobi culturali care ridică disprețuitor din sprânceană când vine vorba despre orice titlu recunoscut de majoritate ca fiind al unei capodopere. Snobi ce-ți vor recomanda conspirativ o scriitură obscură, cunoscută doar de “inițiați”, care depășește pe toate planurile opera de succes. Știu și îmi fac un titlu de glorie din a evita din răsputeri să mă încadrez în tagma lor. Dar de data asta n-am ce face.

Nabokov are, spre deosebire de Orwell, experiența directă, chiar dacă foarte scurtă, a absurdității de mucava a unui regim dictatorial. El nu mai e surprins de posibilitatea ca o țară să-și piardă într-atât de mult spiritul de conservare și luciditatea încât să lase frica să o guverneze, ci se lasă amuzat de stiuațiile în care viața te poate arunca atunci când lumea întreagă o ia razna. Eroul lui este gras, sănătos, deștept și apreciat. Eroul n-are niciun dram de eroism, ci doar inconștiența pe care ți-o dă conștientizarea propriei valori. Umorul, deși amar ca o ceașcă de fiere, există în cam fiecare moment. Grotescul situațiilor e rusesc, adică gros și îmbâcsit precum șuba unui birjar moscovit bețiv în miez de iarnă. Iar când profesorul universitar de renume mondial ajunge doar un biet deținut interogat de analfabeți care nu sunt în stare să-i priceapă spusele, cu atât mai lacrimogen-rusesc este tragicul absurd care te învăluie din toate părțile deodată.

Deși prin cuvintele pe care le înșiră pe marginea cărții Nabokov se dezice de satiră cu voce tare, noi, cei care știm ce înseamnă un regim care este capabil să-și faca ostatici din proprii săi supuși, n-avem cum să-l credem. Îi lăsăm pe mai puternicii și naivii noștri prieteni occidentali să-l creadă. “Blazon de bastard” rămâne o carte savuroasă, pe care o recomand din toată inima.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“O limuzină neagră imensă, care te ducea cu gândul la o înmormântare într-un oraș de alabastru.”