William Faulkner – “Povestiri inedite”

Una din chestiile mișto legate de hărnicia într-ale scrisului de recenzii pe blogul ăsta e că mi-e mult mai ușor să-mi aduc aminte ce a trezit în mine cartea pe care tocmai ce am terminat-o. Bine, “Povestiri inedite” e gata de recenzat din 31 august, timp în care eu am mai citit încă 3 cărți. Dar e mai bine decât la începutul lui 2020, când decalajul între ce citeam și ce scriam era de cam 6-7 luni.

William Faulkner nu face parte din autorii pe care i-am consumat în cantități mari până la vârsta asta. Fără vreo intenție anume. Așa s-a întâmplat. Iar “Povestirile inedite” – care înseamnă de fapt povestiri pe care mai toate editurile, ziarele și revistele au refuzat să le publice – s-ar putea să nu fi fost tocmai punctul ideal de a începe o relație stabilă cu el.

Cred că Faulkner e ceea ce englezul numește “an acquired taste”. Adică nu e genul de autor de care te îndrăgostești de la primul capitol și așa rămâi pe viață. Dimpotrivă, am trăit de mai multe ori senzația că el ridică o perdea de fum prin care scriitura lui devine mai greu de priceput tocmai pentru a se asigura că, la sfârșitul cărții, rămân doar cei îndeajuns de apropiați lui încât chiar să merite. Eu am rezistat până la sfârșit fără să-mi pară o clipă rău, dar nici ușor nu mi-a fost.

Pe de altă parte, Faulkner are momente dramatice construite perfect, care te fac să devorezi câteva zeci de pagini pe nerăsuflate, pentru ca apoi să te împotmolești din nou în niște descrieri lungi de oameni, locuri sau obiecte, împănate cu considerații filosofice pe care secolul XXI nu prea mai are resursele să le înghită fără noduri.

Eu o să mai încerc Faulkner, mai ales că mereu mi-au plăcut autorii care se încăpățânează să construiască un univers care trece dintr-o carte în alta. “Povestiri inedite” le găsiți de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Povestiri inedite” sunt:

“Ați observat cum oamenii ale căror vieți sunt echivoce, ca să nu spunem haotice, sunt întotdeauna înduioșați de virtuțile de familie? Dacă vrei să auzi cântece despre fiul nostalgic și despre mama lui, du-te la bordel sau la tabăra pușcăriașilor.” – Grangurele

“Firește, războiul este rău, dar tot așa e și traficul, precum și faptul că vinul trebuie plătit și faptul că, dacă ar încuviința toate femeile lângă care un bărbat se poate închipui în pat, atunci ar fi insuficienți cei șaizeci și încă zece ani alocați individual.” – Un portret al lui Elmer

Carlos Ruiz Zafon – “Jocul îngerului”

“Jocul îngerului” este a doua carte de Carlos Ruiz Zafon pe care am citit-o. Și, dacă la prima m-a dat cu totul pe spate și am rămas dat pe spate o bună bucată de vreme, la a doua recunosc că m-am simțit cam tot timpul pe tărâm cunoscut. Ceea ce nu e o chestie pe care să mi-o doresc neapărat.

Nu mă consider nici pe departe vreun cărturar. Mărturie stau și autorii mei preferați, care-s destul de mainstream: Haruki Murakami, Salman Rushdie, Mario Vargas Llosa, Henry Miller, Truman Capote și Charles Bukowski. Nu-s ei Dan Brown, dar nici Joyce nu-s. Ei bine, după ce am citit”Jocul îngerului”, simt că Zafon a început să se apropie binișor de dl. Codul lui Da Vinci. Ceea ce nu-i un lucru rău în sine, dar îl cam îndepărtează un pic de gusturile mele. Cu toate astea nu-s negativist. Mai am pe rafturile cu cărți de citit un Zafon și am să-i mai dau o șansă.

“Jocul îngerului” e întunecată, plină de suspans, câteodată înălțătoare. E o carte perfectă de citit în vacanță sau la drum lung. Și mai cred că este genul de carte cu care poți convinge un om să se apuce de citit cărți de ficțiune. Mereu mi se pare ciudat să pun epitetul “de ficțiune” lângă cuvântul “cărți”. O bună bucată a vieții mele cărțile alea de le citeam de bună-voie și nesilit de nimeni doar de ficțiune puteau fi.

E genul de carte la care, după ce o termini, îți vine să dai super-spoilere. Recunosc că și pe mine mă mănâncă buricele deștelor să vă zic cum stă de fapt treaba cu misteriosul personaj care comandă cartea unei noi religii. Dar mă abțin. Ca să nu vă stric vacanța.

Eu am mai citit “Umbra vântului” de Zafon. Și recunosc că mi-a plăcut să reîntâlnesc locuri și personaje de acolo în “Jocul îngerului”. E o tactică deșteaptă, care te face să te simți acasă, în cunoștință de cauză. Dar poate că e și asta o dovadă în plus a apropierii pe care eu o văd între Zafon și Brown.

Apropo de rețete: substantiv + genitiv. Eu am citit mai întâi “Umbra vântului”, apoi “Jocul îngerului” și mai am “Prizonierul cerului”.

Puteți găsi “Jocul îngerului” aici.

Citatele mele preferate din “Jocul îngerului” sunt:

“… o rămășiță inutilă a unui război care, ca mai toate războaiele, era purtat în numele lui Dumnezeu și al patriei ca să-i facă să devină mai puternici pe niște oameni care erau deja prea puternici înainte să-l fi provocat.”

“Cred că ai talent și dorință, Isabella. Mai mult decât crezi și mai puțin decât speri. Dar mulți oameni au talent și dorință, iar mulți dintre ei nu ajung niciodată la nimic. Ăsta e doar începutul pentru a face orice în viață. Talentul înnăscut e ca forța unui atlet. Te poți naște cu mai multe sau cu mai puține însușiri, însă nimeni nu ajunge să fie un atlet pur și simplu fiindcă s-a născut înalt sau puternic, sau rapid. Ceea ce-l face pe atlet, sau pe artist, este munca, meseria și tehnica. Inteligența cu care te naști e doar muniție. Ca să reușești să faci ceva cu ea, trebuie să-ți transformi mintea într-o armă de precizie.”

George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”