Din când în când, așa cum am mai spus pe blogul ăsta, îmi bucur bunica paternă acolo sus unde e ea de mulți ani, citind în franceză. Limba ei semi-maternă, pe care mi-o vorbea cu mare plăcere și pe care m-am încăpățânat să nu o învăț de la ea cu încăpățânarea lipsită de motiv a copiilor.
Ceva-ceva tot s-a lipit. Iar azi, cu Google translate lângă mine, reușesc să parcurg cu greu cărți ușurele în franceză spre amuzamentul lui Marie-Paule (că așa o chema pe bunică-mea) de ale cărei degete noduroase îmi aduc aminte perfect cum mă ajutau să nu pierd rândul atunci când în buchiseam bosumflat benzile desenate cu Roudou și Riquiqui .
“L’archipel du chien” este prima carte de Philippe Claudel pe care am citit-o în viața mea, însă nu va fi ultima. Nu mă voi reînâlni totuși curând cu el, pentru că scrie greu, urât aproape, deși al naibii de bine. Scrie ca să provoace disconfort, ca să-ți dea, rânjind, ghionturi în coaste. Personajele lui sunt toate urâte. Nu există “ăia buni”, ci doar o viermuială circumstanțială între extremele morale.
Subiectul din “L’archipel du chien” este migrația din Africa spre Europa. Și, dacă țineți la etichete, puteți să i-o lipiți pe cea de parabolă. Una urâtă și rea. Dar, mă repet cu drag, al naibii de bine scrisă. Nu recomand cartea asta celor care-s predispuși la depresie sau celor cărora pandemia le-a pus nervii pe bigudiuri.
Din câte am reușit eu să aflu, “L’archipel du chien” nu a fost încă tradusă în românește. Dar o găsiți de cumpărat în limba franceză aici.
Citatele mele preferate din “L’archipel du chien” sunt*:
“Erau genul de oameni care ieșeau din tranșee în picioare în timpul războaielor, urlând pentru a-i face pe ceilalți să-i urmeze, indiferenți la gloanțele care șuierau și secerau corpuri în jurul lor. Erau de asemenea acel gen de oameni care în viața lor cotidiană n-ar fi putut ucide o muscă, dar care în timpul unei revoluții își trimiteau semenii la eșafod fără să clipească. Erau genul de oameni care încă se scaldă în copilărie și ale ei himere, dar care în numele unei credințe ar putea să-i masacreze fără remușcări pe toți cei care nu aderă la ea. Nu erau făcuți pentru lumea adulților, care e construită pe aranjamente, compromisuri și concesii. Acest gen de oameni nu poate produce decât idioți, martiri, sau călăi.”
“Dați-i unui om foc, fier și un ciocan și el, în doi timpi și trei mișcări, va forja un lanț pentru a lega de el un alt om, care-i seamănă precum un frate, și a-l ține în lesă. Sau va face un vârf de lance pentru a-l ucide, mai degrabă decât să facă o roată sau un instrument muzical. Roata și trompeta, astea apar mai târziu.”
“Comisarul avea o slăbiciune pentru Iuda. Cât de lung era timpul de când oamenii îl urau pe Iuda! Comisarului i-ar fi plăcut să fie și el urât atât de statornic. Ca Iuda. Iubirea se estompează mai devreme sau mai târziu. Nu și ura. Ea rămâne, ba câteodată chiar crește, se reactivează fără întrerupere. Ea este motorul profund al omului. În cele din urmă, triumful lui Iuda va fi mai durabil decât cel al lui Hristos, pe care îl putem vedea fărâmițăndu-se peste tot în lume. Dovezile de iubire lipsesc, cele ale urii se înmulțesc.”
“Vă voi fi lăsat cuvintele. Tăcerile le voi lua cu mine.”
“Timpul a trecut pe Insulă, dar n-a rezolvat nimic. Nu ăsta e rolul lui. Ovidiu a scris că timpul distruge lucrurile, dar s-a înșelat. Numai oamenii distrug lucruri și distrug oameni și distrug lumea oamenilor. Timpul îi privește doar cum face mereu la fel.”
*traducerea îmi aparține
