Tag: citat despre femei

Posted on

Haruki Murakami – “Uciderea comandorului”

Fac eu cumva și las mereu să mă năpădească lenea atunci când vine vorba de scris recenzii de carte aici. Apoi, într-un proces ce se repetă de fiecare dată la fel de mulți ani încoace, mă ambiționez și recuperez întârzierea. Și apoi iar lene și iar ambiție și tot așa. Din noiembrie până azi am fost în etapa de letargie, astfel încăt iar am lăsat să se adune trei cărți citite fără să scriu despre ele. Dar gata.

Haruki Murakami este unul din autorii mei preferați din multe motive. Dar cel mai important dintre ele e că, la fel de firesc cum îmbină realul și fantasticul, el amestecă lejer previzibilitatea unei rețete câștigătoare cu imprevizibilitatea detaliilor ingenioase.

Atunci când deschizi (aproape) orice carte scrisă de Haruki Murakami știi clar că o să ai un personaj principal simpatic, atât de simpatic că îi îndrăgești până și defectele expuse cu o candoare aproape brutală. Iar personajul ăsta, cu o viață de cele mai multe ori ternă, va ajunge să trăiască o experiență fantastică din care va ieși un om schimbat pe dinăuntru. Alt om, cum ar veni. Locul unde se desfășoară acțiunea e mereu japonez în esență, dar cu nuanțe occidentale date mai ales de băuturi, muzică și referințe pop culture.

Dar, cu răbdare și foarte mult talent, Murakami reușește de fiecare dată să te prindă în poveste. Știi ce o să se întâmple, dar mori de curiozitate să afli cum o să spună povestea de data asta.

“Uciderea comandorului” se petrece, în cea mai mare parte reală a poveștii, într-un spațiu mic, cu personaje puține. Începe cu o călătorie reală a pierderii care se întinde pe multe zile și mulți kilometri care va rima pe final cu cealaltă călătorie, fantastică, pe care personajul principal o duce la bun sfârșit pentru a salva o adolescentă simpatică, dar și pentru a-și regăsi propriul echilibru pierdut.

Ca de obicei, n-am să scriu mai mult despre acțiunea din “Uciderea comandorului”. De-asta cred că articolele mele de aici n-ar putea fi, de fapt, numite cu adevărat recenzii ale cărților pe care le citesc. Am să mai spun doar că “Uciderea comandorului” mi-a adus o bucurie imensă, cum e cea pe care o ai atunci când reîntâlnești un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de mult, dar nu suficient de mult încât revederea să devină ușor stânjenitoare. Nu mai citisem Murakami din 2017, când am terminat “Bărbați fără femei“.

Găsiți de cunmpărat “Uciderea comandorului” în vol. I și vol. II aici.

Citatele mele preferate din “Uciderea comandoului” sunt:

“De obicei, singurul care se dovedește într-un târziu să aibă un oarecare sens, indiferent că e logic sau nu, este în cele mai multe cazuri efectul.”

“- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc așa la nesfârșit acolo.”

“- Tendința naturală a oamenilor este să lase logica și să vrea să afle adevărul, nu?

Menshiki a zâmbit.

– Asta pentru că sunteți încă tânăr. Când o să ajungeți la vârsta mea, o să înțelegeți câtă singurătate îți poate aduce adevărul.”

” – Păcat, a zis Masahiko. Pot să te întreb ce anume cauți la o femeie?

– Greu de pus în cuvinte. E ceva ce-am pierdut la un moment dat în viață și am tot căutat de atunci. Așa ajunge toată lumea să iubească pe cineva, nu?”

“- (…) Tocmai de aceea, așa cum v-am mai spus, de multe ori când mă uit la dumneavoastră mă simt invidios.

– Ca de exemplu, pentru ce? l-am întrebat eu,

– Pentru vă aveți puterea de a vă dori lucruri pe care nu le obțineți. Eu unul nu mi-am dorit decât lucruri pe care să le pot obține.”

“Parcă se uita la o lună iernatică, mare și palidă. Și poate că, pe moment, își transformase sufletul într-o lună, într-o stâncă dură care plutește prin văzduh.”

Posted on

William Faulkner – “Povestiri inedite”

Una din chestiile mișto legate de hărnicia într-ale scrisului de recenzii pe blogul ăsta e că mi-e mult mai ușor să-mi aduc aminte ce a trezit în mine cartea pe care tocmai ce am terminat-o. Bine, “Povestiri inedite” e gata de recenzat din 31 august, timp în care eu am mai citit încă 3 cărți. Dar e mai bine decât la începutul lui 2020, când decalajul între ce citeam și ce scriam era de cam 6-7 luni.

William Faulkner nu face parte din autorii pe care i-am consumat în cantități mari până la vârsta asta. Fără vreo intenție anume. Așa s-a întâmplat. Iar “Povestirile inedite” – care înseamnă de fapt povestiri pe care mai toate editurile, ziarele și revistele au refuzat să le publice – s-ar putea să nu fi fost tocmai punctul ideal de a începe o relație stabilă cu el.

Cred că Faulkner e ceea ce englezul numește “an acquired taste”. Adică nu e genul de autor de care te îndrăgostești de la primul capitol și așa rămâi pe viață. Dimpotrivă, am trăit de mai multe ori senzația că el ridică o perdea de fum prin care scriitura lui devine mai greu de priceput tocmai pentru a se asigura că, la sfârșitul cărții, rămân doar cei îndeajuns de apropiați lui încât chiar să merite. Eu am rezistat până la sfârșit fără să-mi pară o clipă rău, dar nici ușor nu mi-a fost.

Pe de altă parte, Faulkner are momente dramatice construite perfect, care te fac să devorezi câteva zeci de pagini pe nerăsuflate, pentru ca apoi să te împotmolești din nou în niște descrieri lungi de oameni, locuri sau obiecte, împănate cu considerații filosofice pe care secolul XXI nu prea mai are resursele să le înghită fără noduri.

Eu o să mai încerc Faulkner, mai ales că mereu mi-au plăcut autorii care se încăpățânează să construiască un univers care trece dintr-o carte în alta. “Povestiri inedite” le găsiți de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Povestiri inedite” sunt:

“Ați observat cum oamenii ale căror vieți sunt echivoce, ca să nu spunem haotice, sunt întotdeauna înduioșați de virtuțile de familie? Dacă vrei să auzi cântece despre fiul nostalgic și despre mama lui, du-te la bordel sau la tabăra pușcăriașilor.” – Grangurele

“Firește, războiul este rău, dar tot așa e și traficul, precum și faptul că vinul trebuie plătit și faptul că, dacă ar încuviința toate femeile lângă care un bărbat se poate închipui în pat, atunci ar fi insuficienți cei șaizeci și încă zece ani alocați individual.” – Un portret al lui Elmer

Posted on

Haruki Murakami – “Bărbați fără femei”

Nu mai citisem Murakami de mult. De prea mult timp. Mi-era atât de poftă de el, încât “Bărbați fără femei”, colecție de povestiri fiind, nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Dar mi-am promis că nu o să mai las lăcomia literară să mă stăpânească așa, ca în trecut, când eram în stare să citesc integral un autor fără niciun fel de pauză între cărțile lui. E prea mare dezamăgirea de la final, când îți dai seama că nu există o următoare carte pe care să o fi scris omul ăla. Ba unii din ei mai au și neobrăzarea să moară până să mai apuce să-mi dea ceva de citit.

“Bărbați fără femei” are unele povestiri realiste. Da’ realiste de tot, fără pic de fantastic într-însele. Trebuie să recunoaștem: asta e o treabă ciudată la Murakami. Bine, în afară de “Underground” și de “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Sunt și câteva momente în care lumea aceea mai mult absurdă decât nefirească a lui te înconjoară cu aceeași putere care m-a făcut, în urmă cu mai bine de zece ani, să devin fanul lui Haruki.

Evident că e vorba despre bărbați și femei în cartea asta. Prepoziția “fără” poate fi înlocuită cu altele, după caz. Cred însă că, pentru un japonez iubitor de Occident și de jazz precum e Haruki Murakami, “Bărbați fără femei” șade confortabil pe raftul cu cărți de dragoste, ba poate chiar pe ăla cu povești siropoase. Pentru noi, europeni melodramatici, iubirile din cartea asta apar altfel: ciudate, fragile, nefirești.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“(Prietenele mele) Se hotărau să se mărite cu puțin înainte de a împlini fie treizeci, fie patruzeci de ani, cam așa cum cresc vânzările la calendare pe măsură ce se apropie sfârșitul anului.”

“Pe lumea asta mare sunt și familii fericite și frumoase, în care sunt păstrate mereu relații bune între părinți și copii – cam cu aceeași frecvență cu care vezi un hat-trick la fotbal.”

“Eu nu trebuie doar să uit, ci să țin minte să iert.”

“Țârâitul telefonului în toiul nopții e mereu strident. Sună de parcă cineva ar încerca să distrugă lumea cu o unealtă zdravănă de metal.”

Posted on

William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Posted on

Alice Munro – “Prea multă fericire”

munro-1024x768

 

Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.

Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.

Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.”

“Îi simțeam degetele prin palton și prin celelalte haine, de parcă ar fi fost multe boturi umede.”

“Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.”