Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Acum aproape 6 ani am citit eu cealaltă carte de Safran Foer, “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Am rămas în memorie cu două chestii de atunci: cât de mult spirit comercial are autorul în găsirea subiectului și emoția pe care reușește să o transmită. Așa mi-l aminteam eu pe Jonathar Safran Foer – scriitorul care îți înșfacă sufletul și ți-l trage în lumea lui fără ca tu, cititorul, să mai ai alternativă.

“Iată-mă” nu e nici pe departe atât de tumultoasă emoțional, nu e scrisă astfel. Dar își menține calitatea de a alege un subiect atât de comercial, încât n-are cum să nu te intereseze: o familie matură se destramă degeaba pe fundalul echilibrului precar al Orientului Mijlociu care, la rândul său, se destramă din cauza unui cutremur.

Din câte am înțeles, “Iată-mă” conține destul de multe elemente autobiografice ale autorului, poate de-asta e și mai puțin emoționantă. E greu să îți povestești propria existență cu învolburarea detașată a unui tragedian. Dar e o carte dărâmător de bună prin felul deștept în care e scrisă. Oamenii care se rănesc unii pe alții acolo sunt inteligenți și educați, chiar dacă uneori barbari unii cu ceilalți.

Puteți cumpăra “Iată-mă” de aici.

Citatele mele preferate din “Iată-mă” sunt:

“Diferența între a admite și a accepta înseamnă depresie.”

“Dar chiar dacă speranța medie de viață ar continua să crească în fiecare an cu câte un an, oamenilor tot le-ar lua o veșnicie până să ajungă să trăiască veșnic, așa că probabil n-ar apuca nimeni să fie martorul acelui moment.:

“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferențiază căsnicia de orice alt tip de relație. N-o să găsim o cale de a ajunge la o înțelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înșine, dar împreună. Oare câte conversații se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?”

“Jena este Parmalatul emoțiilor.”

“Umanitatea nu e salvată fiindcă merită să fie salvată, ci fiindcă pioșenia câtorva justifică existența celorlalți.”

“Oare chiar e posibil ca doi oameni care vorbesc despre Dumnezeu să se refere la aceleași lucruri?”

“Binecuvântările sunt niște blesteme pe care le invidiază alții.”

“-Nimic pe lume nu e mai întreg decât o inimă frântă, am zis.”

Tibi Ușeriu – “27 de pași”

O s-o zic de la început. Nu cred că am citit o carte pe care să o fi subestimat mai crunt în viața mea. E drept că nici nu-s vreun consumator de cărți ale super-oamenilor care se iau la trântă cu distanțele, altitudinile, adâncimile și alte limite mai ușor sau mai greu de trecut. De fapt, singura legătură pe care aș putea zice că o aveam cu Tibi Ușeriu era mândria aia goală așa, când afli că un român de-al nostru a câștigat vreun trofeu pe undeva. Te bucuri câteva clipe fără să -ți pese prea tare de fapt. Apoi a trecut. Ai uitat.

N-ai cum să citești “27 de pași” și să simți că nu-l cunoști pe Tibi. Pentru că are el grijă să te vâre în toate cotloanele vieții lui, cu o lipsă de spirit de conservare pe care doar în vreuna din goanele lui nebune prin cine știe ce pustiu înghețat și-a cultivat-o. Își expune cele mai urâte și grele momente din viață judecății oricui va citi cartea, iar pentru a face asta sunt sigur că a reușit performanța supremă de a se împăca total cu el însuși. De a se ierta.

Dacă te aștepți ca în cartea lui Tibi Ușeriu să găsești secrete despre cum să faci ca să poți alerga mai mult și mai bine, mai bine te lași. Nu-i o carte despre alergat, e o viață de fugar care a trebuit să se transforme în alergător pentru a se liniști.

Personal, eu am găsit în paginile ei un român cum mi-aș dori să fie toți: lipsit de ipocrizie, gata să lupte până la capăt, fără frică de “gura lumii”. Îmi doresc mult să-l cunosc la un moment dat personal pe omul ăsta al cărui fan am devenit. Să stau și să-l las să-mi povestească. Iar când l-aș vedea că tace, să-l mai stârnesc cu o întrebare. Și iar să-l ascult.

Iar cartea lui merită citită și recitită. Eu am râs și am și lăcrimat citind-o. Și apoi iar am râs. Sper să mai scrii, Tibi Ușeriu.

Puteți cumpăra “27 de pași” aici.

Citatele mele preferate din “27 de pași” sunt:

“Mi-am dat seama că nu te poți pune cu pământul tău pe care te-ai născut. E sfânt, e puternic, e adevărat. E mai tare decât fanteziile tale. Puterea lui de a te ține lipit bate puterea iluziilor tale de a te rupe de lume și de a pluti așa, ca un balon de săpun prin univers, așteptând ceva ascuțit de care să te spargi.”

“Să mor io dacă viața asta nu-i un mare, mare mister. Iar Gott ăsta, dacă există și e la butoane, este un megameseriaș, un regizor de o creativitate nebună.”

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Henry Miller – “Sexus”

Un melc e socat cand un strop de ploaie ii izbeste cochilia. Un general e socat cand alfa ca i-a fost masacrata garnizoana in absenta lui. Dumnezeu insusi e, fara indoiala, socat cand vede cat de revoltator de bleg si de nesimtit e animalul uman. Dar ma indoiesc ca ingerii sunt vreodata socati – nici macar in prezenta nebunilor.

Henry Miller – “Sexus”

Intelepciunea e tacuta, si cea mai eficienta propaganda in slujba adevarului este forta exemplului personal. Cei mari atrag discipoli, figuri mai marunte a caror misiune este sa propovaduiasca si sa-i invete pe altii. Acestia sunt propovaduitorii evangheliei, cei care, incapabili de misiunea cea mai inalta, isi petrec vietile convertindu-i pe altii. Cei cu adevarat mari sunt indiferenti, in sensul cel mai profund al cuvantului. Nu-ti cer sa crezi: te electrizeaza prin comportamentul lor.

Henry Miller – “Sexus”

Fata mea a fost intotdeauna intoarsa spre viitor. Daca savarsesc o greseala, e fatala. Cand sunt zvarlit indarat, ma rostogolesc pe tot drumul parcurs – pana la fund. Singura mea masura de aparare e elasticitatea de care ma bucur. Pana acum, e cate ori m-am infundat, am sarit inapoi la suprafata. Uneori saltul a semanat cu o miscare filmata cu incetinitorul, dar in ochii lui Dumnezeu viteza nu o are o insemnatate deosebita.