Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Andrei Pleșu – “Comédii la porțile Orientului”

IMG_9926

Mie îmi place foarte mult Andrei Pleșu. În primul rând pentru că, spre deosebire de alți oameni deștepți și foarte citiți de la noi din patrie, el nu face paradă de erudiția lui în spatele unor termeni filosofici doar de el și a sa gașcă știuți. Îmi mai place Pleșu pentru că stă să caute (și găsește) cuvintele care mustesc de sens și le orânduiește în ritmuri dănțuitoare după pofta inimii sale. În așa fel le așază dumnealui, încât mie mi se pare nu doar că înțeleg ce vrea să-mi spună, ci și ce a simțit dl. Pleșu în momentul în care și-a așternut scriitura pe hârtie.

“Comédii la porțile Orientului” nu este prima carte de Pleșu pe care o citesc. Mărturisesc că îmi place mult mai mult ce scrie atunci când spațiul nu-l limitează la dimensiunile unui articol. Deși e de fapt o colecție de articole, dintre toate cele citite până acum, cartea asta mi-a mers drept la inimă. E plină de haz, în nuanțe diverse: de la cel amar al înțeleptului care vede răul, îl înțelege, dar nu se poate face auzit de semenii săi și până la umorul colorat, înspumat de furia arzătoare și zgomotoasă a nedreptățitului.

Multe din articolele astea îmi amintesc de discuții auzite în casă, între părinții mei, pe vremea când eu, vorba aia, încă mă încălțam cu căciula. Pentru cei mai tineri decât mine, cartea asta poate însemna deschiderea apetitului pentru istoria recentă a României. Sau poate doar astfel visez eu frumos. Orice ar fi și orice simțiri ar trezi vreodată în alții, pentru mine asta e una din cele mai savuroase cărți pe care le-am citit în viața mea.

Sunt multe momente în care m-am oprit din citit pentru a râde în voie. N-am să stric plăcerea lecturii scoțând citatele alea zemoase din contextul care le dă și mai multă savoare. Există, totuși, unul care prea ni se potrivește zilele astea:

“Nu cred că poți îmbunătăți calitatea grâului, dacă nu te simți niciodată îngrijorat de prezența neghinei.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Ken Kesey – “Zbor deasupra unui cuib de cuci”

IMG_9494

Nu mă întrebați de unde știu că am citit cartea asta pentru prima oară în 1995, pentru că mă voi vedea nevoit să vă divulg una din micile și (cel puțin deocamdată) inofensivele mele manii. Cert e că am recitit-o de curând. Mi s-a părut mult mai ușoară decât prima dată. De obicei, și recunosc că ăsta nu-i un obicei vechi la mine, atunci când recitesc o carte după mulți ani, mintea mea de acum scotocește prin cotloanele memoriei în căutare de impresii și trăiri pe care le-am avut la prima lectură.

Legate de cartea asta, aproape dispărute sub praful anilor, am găsit niște amărăciune la înfrângerea nebunilor, niște admirație pentru omul care a născocit asemenea poveste, însă și o dâră de convingere cum că eu cu siguranță că nu pricep tot ce-a avut de spus domnul Kessey cu mintea mea de adolescent. Acum, fix 20 de ani mai târziu, am descoperit o poveste. Una plină de umor amar, de grotesc, de absurd pe alocuri. Dar o poveste și atât, fără farafastâcuri încărcate de simboluri, fără alte mici culoare ce se cască misterioase dintre cuvinte. Probabil de-asta filmul făcut după roman e una din cele mai bune ecranizări pe care le-am văzut, una care nu pierde aproape nimic din savoarea cărții.

Evident că, atunci când a fost scrisă, “Cuibul” a fost un manifest împotriva modului inuman în care cei bolnavi mintal erau tratați în spitalele care ar fi trebuit să îi facă bine, dar care de cele mai multe ori sfârșeau prin a anihila orice urmă de umanitate a pacienților lor, pe care îi speriau atât de tare, încât ei nici măcar nu mai voiau să părăsească incinta. La fel de evident e că acum manifestul și-a pierdut motivația, cel puțin la ei acolo. Dar povestea a rămas. Și e tare frumoasă.

Puteți găsi această carte aici.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“vârtos și sclipitor ca un pat de pușcă” (despre un om)

Neagu Djuvara – “Amintiri și povești mai deochiate”

IMG_9468

Moș Neagu este, probabil, unul din ultimii români nobili până în vârful unghiilor. Cu siguranță că mai sunt ca el, bătrâni simpatici și împăcați cu soarta, care privesc amar-amuzați la cum se împlinește visul colhoznic de a avea o patrie emanimente proletară. Procesul început acum 60 de ani cu pistolul și Canalul continuă acum printr-o de bună-voie și nesilită de nimeni îndobitocire generală. Dar să nu ne întristăm, pentru că avem a vorbi împreună despre o carte tare veselă și ușor de citit.

Dacă vreodată aveți gândul cel bun de a face pe cineva să se îndrăgostească de istorie, cărticica asta este un ajutor care se poate dovedi valoros precum leacurile de iubire ale vechilor spițeri ambulanți. Mici anecdote care în înlănțuirea lor epică amintesc de senzația pe care o ai atunci când, copil în casa bunicilor fiind, începi să desfaci cutii vechi uitate prin colțuri de pod și descoperi acte, poze și reviste din alte vremuri. Felul în care domnul Neagu Djuvara înțelege să-și facă din cuvinte slujitori credincioși este unul simplu și frumos. Pe lângă faptul că e o foarte condensată și amuzantă lecție de istorie, cartea asta mai poate fi citită și ca manual despre cum să ținem lemnul departe de limbă.

Poate sunt eu mult prea subiectiv. Însă cred cu tot sufletul că oricare om din țara asta ar trebui să pună binișor mâna și să citească orice poate înțelege din ce-a scris ăst mare român.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Mario Vargas Llosa – “Sărbătoarea țapului”

Aici n-am mai spus-o. Mie îmi place Llosa. Foarte mult îmi place. Nu îl consider unul din marii scriitori ai lumii. Doamne ferește! Unul din cei mari ai zilelor noastre, da. Dar nu îl poți pune lângă ăi de inventară literatură. Sunt mândru că i-am citit aproape toate cărțile pe care le-a scris și vă spun cu mâna pe inimă că până acum niciuna din ele nu m-a dezamăgit.

“Sărbătoarea țapului” este povestea unui tiran dominican care, deși aflat departe de Românica noastră scumpă, dovedește cam aceleași simptome de care a dat dovadă Ceașcă al nostru. Bine, to’așu nu avea libidoul lui Trujillo sau nu știm noi mare lucru despre asta. S-ar putea să fie și clima de vină. Că acolo, pe insula aia înfierbântată și sărată, sângele cam dă în clocot. Și când puterea îți dă acces la orice fecioară, femeie sau soție ce se află sub stăpânirea ta, e ușor să cazi în ispită.

Ce am descoperit nou la Llosa în cartea asta este pasiunea pentru o migăloasă descriere a cruzimii omenești. Uciderea dictatorului provoacă o orgie a torturii care nu se va înclina decât in fața inteligenței adevăratului om politic. De fapt, dacă dezbrăcăm cartea asta de sex și sânge, rămâne o frumoasă și minuțios plănuită luptă politică, redată cu energia spumoasă specifică lui Llosa. Fracturile temporale motivate prin împletirea prezentului cu amintirile care împăienjenesc din când în când privrea și discursul personajelor, un alt element specific lui Llosa, sunt și ele prezente la apel.

E o carte bună, pe care o recomand chiar și celor care n-au încercat pâna acum nicio bucățică din scriitorul ăsta. O puteți cumpăra aici.

Franz Kafka – “Meditation”

kafka meditation

Cărțile primite cadou sunt un lucru minunat. Atunci când le primesc mă întreb ce anume din personalitatea mea l-a făcut pe “darnic” să aleagă FIX cartea aia pentru mine. Citindu-le, de multe ori descopăr autori pe care eu altfel nu i-aș fi cumpărat niciodată. Iar apoi, când își iau locul cuminți, tăcute și aproape triste in bibliotecă așteptând o recitire care, la cum se învâltorează viața asta, riscă să nu mai vină niciodată, cărțile-dar își păstrează pentru mine o firimitură de bucurie. Bucuria ochilor care o descoperă întâmplător, în timp ce se află în căutare de pradă nouă. De multe ori mi s-a întâmplat să scot o carte-dar din bibliotecă și s-o răsfoiesc nu pentru a reciti fragmente din ea, ci pentru a rechema amintirea omului și a momentului ce mi-au dăruit-o. Cartea asta e primită în dar atunci când mă așteptam mai puțin, dată firesc, primită la fel. Ca totul, mai apoi.

Relația mea cu Franz Kafka a început un pic cam devreme. Pe vremea când nu eram îndeajuns de copt încă pentru el. L-am citit cu plăcere și atunci, fără să-l pătrund însă în toate ungherele-i prăfuite. Pentru că, fără să vreau să-l ponegresc în vreun fel,  scriitura lui naște la mine în cap imaginea unui raft cu dosare pline de praf, undeva, într-un pod cu mult lemn și soare. Până și mirosul locului aceluia mi-e dat să-l simt uneori. Miros de casă a bunicilor prin care nu și-a mai târșâit nimeni pașii de mulți ani.

N-am să intru în detalii biografice explicative ale stilului. N-am să-l numesc predecesor al lui Orwell sau Nabokov. Nici măcar n-am să vă povestesc despre alte cărți de-ale lui pe care le-am citit. Am să vă spun doar că e hipnotic. Exact la fel ca o casă pustie, dar plină de amintiri. Cuvintele lui au puterea de a te face să ridici ochii din carte fie și numai pentru o clipă, doar pentru că imaginea pe care ele o nasc este atât de vie, încât are nevoie de un orizont adevărat în care să se piardă.

Ok, v-ați prins, da? Îl ador pe Kafka.

“Meditation” nu este propriu-zis o carte. Nici măcar o culegere de texte nu prea poate fi. Nu e nici poezie și nici proză. Cred că asemănarea cea mai potrivită ar fi cu un caiet de schițe al unui mare pictor. Din tușele acelea grăbite un ochi de expert deslușește într-o clipă geniul, în timp ce noi, întunecați profani, simțim doar forța de necrezut ce poate poseda o linie. Așa-i cartea asta. Schiță după schiță se aliniază ca un șir de shot-uri diferite aliniate pe bar, unul mai bun decât altul. Iar ora e târzie, tu nu le mai refuzi.

Sfatul e de prisos, că nici mie nu mi-a reușit: a se consuma cu moderație.

Cele două meditații ale lui Kafka de m-au făcut pe mine să rămân paf au fost:

Respingerea

“Când întâlnesc o femeie tânără și frumoasă și îi spun:

– Fii bună și haide cu mine!

Iar ea trece pe lângă mine fără un cuvânt, prin tăcerea ei de fapt spune:

– Nu ești vreun duce cu nume înalt, nici vreun american plin de curele, cu corp de indian, cu ochi egali și placizi, cu pielea masată de aerul preeriilor și de râurile ce le străbat, nu ai călătorit spre sau pe marile lacuri, oriunde-ar fi ele. Așa că, te întreb de ce ar trebui ca eu, o femeie tânără și frumoasă, să merg cu tine?

– Uiți că nu te afli în vreun automobil măreț, legănându-te pe stradă în viraje luat pe arcuri moi; nu văd nicio escortă de bărbați bine îmbrăcați murmurând binecuvântări și urmându-te într-un semicerc perfect; sânii tăi sunt bine aranjați în corsaj, însă șoldurile și coapsele tale compensează prin modestie; porți o rochie de tafta cu pliuri precum cele care ne-au fermecat toamna trecută, iar tu, învăluită în acest pericol mortal, încă zâmbești din când în când.

– Da, amândoi avem dreptate. Și ca să evităm a deveni iremediabil conștienți de asta, oare n-ar fi bine să mergem fiecare acasă?”

 

Ghinionul unui burlac

“Pare atât de îngrozitor să rămâi burlac, un bătrân luptând să-și mențină demnitatea în timp ce se milogește să fie invitat oricând pentru a petrece o seară împreună cu alți oameni, să fii bolnav și să te uiți, o săptămână întreagă, la camera goală din colțul în care se află patul, să îți întotdeauna la revedere la ușa de la stradă, să nu te grăbești niciodată în sus pe scări ca să-ți depășești soția, să ai doar uși laterale în cameră, uși care duc în apartamentele unor străini, să-ți cari întotdeauna cina spre casă într-o singură mână, să privești fix copiii altor oameni și să n-ai întotdeauna voie să-ți repeți: ‘eu n-am’; să-ți compui masca propriului comportament după unul sau doi burlaci pe care i-ai cunoscut în tinerețe.

Așa va fi, cu excepția faptului că în realitate vei sta acolo tu însuți cu un corp și un cap adevărat, ceea ce înseamnă și o frunte, peste care te poți plezni cu palma.”