Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.
Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.
Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.
Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.
Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.
“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.