Albert Camus face parte din scriitori pe care i-am descoperit în adolescență și care sunt îndeajuns de înflăcărați pentru a aprinde imaginația idealistă a acelei vârste. Mă rog, să nu generalizez. Așa s-a întâmplat cu mine. Ai mei nu aveau cine știe ce “provizii” de Camus într-o bibliotecă altfel bine dotată, însă îmi aduc perfect aminte cum am devorat tot ce am găsit de el.
Din când în când aleg să citesc cărți în cele două limbi străine în afară de engleză pe care teoretic le vorbesc, dar pe care practic nu mai am aproape nicio ocazie să le folosesc: franceză și germană. “L’ete” de Camus a fost una din cărțile astea. Și, cum singurul meu contact cu limba franceză este auditiv, la tv, radio sau în conversații mult prea rare, am rămas aproape blocat descoperind cât de frumoasă și îngrijita este limba franceză literară. Cuvintele se echilibrează reciproc, dansează grațios în fraze spiralate, sunt țesute cu o migală și o răbdare cum probabil nu prea mai posedă nimeni în prezent, în nicio limbă.
Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să citesc “L’ete” la început. Apoi, încetișor, mersul pe bicicletă și-a revenit și am început să nu-mi mai împleticesc ochii în forme verbale de trecut, subjonctive și alte astfel de alambicate situații.
În “L’Ete”, Albert Camus nu face altceva decât să dea un tur de Mediterană. Un tur în care se oprește ba prin Algeria, ba prin Grecia, ba prin Franța. Ici filosofează amar, colo se revoltă aproape proletar, dincolo descrie suav. Și, peste tot, eseistul face cumva și preia el hățurile la un moment dat. Adică oricât de liric i-ar fi avântul, la un moment dat Camus se oprește brusc și începe să raționeze, câteodată dur, câteodată exaltat.
Recitit dupa vreo 25 de ani, trebuie să recunosc că Albert Camus nu mai e la fel de captivant. Însă nostalgia după vremurile în care astfel de scrieri mă înflăcărau aproape că e îndeajuns să compenseze pentru zâmbetul îngăduitor care mi-a mijit din când în când în colț de gură în timp ce mă delectam cu frumoasa limbă franceză din “L’ete”.
Deși eu am citit-o în limba franceză, a fost tradusă și în limba română. O găsiți aici.
Citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult din “L’ete”, de Albert Camus, a fost*:
“Sarcina noastră, a oamenilor, este să găsim acele câteva formule care vor îndulci angoasa infinită a sufletelor libere. Noi suntem cei care trebuie să re-coasem ce s-a deșirat, să facem ca justiția să fie imaginabilă într-o lume atât de strigător la cer de nedreaptă, să facem fericirea să existe pentru oamenii atât de otrăviți de nefericiri seculare. Bineînțeles că e o sarcină supraomenească. Însă noi numim supraomenești sarcinile pe care oamenii le duc la îndeplinire într-un timp foarte lung. Asta-i tot.”
*traducerea îmi aparține