Mă îndoiesc sincer că mai există cineva care să fi citit cartea asta în afară de mine. Din mai multe motive. În primul rând pentru că, oricât de mult ai admira podul de la Cernavodă, probabil că nu ți-a dat niciodată ghes curiozitatea să afli mai multe despre omul care l-a proiectat. Apoi pentru că e o carte scrisă și tipărită în 1959 într-un tiraj de “5100 exemplare broșate și 1050 cartonate”. Iar de atunci și până acum șansa ca încă vreo copie să fi supraviețuit e anemică rău de tot.
Motivul pentru care eu, umanist sadea, m-am îndeletnicit cu exercițiul deloc ușor și pe alocuri amuzant al citirii unei cărți plină de zeamă proletcultistă este unul personal. De Anghel Saligny mă leagă niște sânge care s-a tot transmis din generație în generație până a ajuns, diluat și vai de el, și la golanul de mine. Știam destul de multe despre viața stră-străbunicului meu din auzite, însă nu citisem niciodată o carte care să îmi așeze toate faptele într-o ordine cronologică.
Între noi fie vorba, doar pentru asta e bună cartea lui Ion Crișan. Pentru că în rest nu te prea poți bizui pe ce spune el acolo, în capitolele care încep sau se termină cu numărul regulamentar de paragrafe în care autorul înfierează proletar toată societatea capitalist-decadentă a perioadei interbelice. La părțile astea am mustăcit adeseori, nu pentru că frazele ar fi fost prea sforăitoare, ci pentru că felul în care domnul Crișan găsește de cuviință să atace societatea și politicienii acelor vremuri, inclusiv pe Măria Sa Regele, seamănă extrem de mult cu felul în care intelectualii subțiri ai zilelor noastre vorbesc despre venalii aleși ai prezentului.
Despre Anghel Saligny nu am aflat cine știe ce lucruri pe care să nu le fi știut. Unul singur mi-a dat de gândit. Vorbește Ion Crișan în multe locuri din cartea sa despre seriozitatea profesională a lui Saligny care venea la pachet cu o oroare viscerală pentru orice fel de acțiune menită să îl ajute să suie mai sus pe scara socială. Adică omul a refuzat cu încăpățânare să “facă frumos” și a acceptat doar funcții pe care i le-a adus priceperea sa de inginer. Uitându-mă cu ochii amintirii la cele ce știu despre bunicul meu și despre taică-meu (sper să nu se supere pe mine acolo sus, unde sunt amândoi) tind să cred că modestia lui Anghel Saligny nu a fost doar “adusă din condei” de tovarășul Ion Crișan ca să dea bine la ochii înroșiți de convingere ai cenzorului, ci a existat cu adevărat. O simt și eu în oasele mele.
Am mai găsit doar un singur alt exemplar al cărții, pe okazii. Dar eu scriu rândurile astea oricum, pentru că așa e obiceiul. Să scriu aici despre orice carte citesc.
Nici citate demne de ținut minte n-am găsit în scriitura domnului Ion Crișan.