Umberto Eco – “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare”

Când îl citești pe Eco n-ai cum să nu te simți mic, mic de tot. Mă rog, poate ar fi mai bine să nu generalizez. Când îl citesc pe Eco mă simt mic, mic de tot. Am certitudinea că, acolo unde eu văd un perete vechi de cetate, ochii lui, conectați la un creier care conține toate legendele, simbolurile și istoria lumii, văd clar povești interzise sau uitate, încărcate de sensuri sedimentate în secole de superstiție.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” se ocupă de două din cele mai mari doruri pe care omul le-a simțit din vremuri imemoriale și care, între noi fie vorba, nici nouă nu ne prea dau pace: dragostea de povești și setea de a călători. E drept că nu tuturor oamenilor le este dat să simtă măcar una din aceste două arsuri care te umplu de neastâmpăr. Cei cărora le e dat să le simtă pe amândouă sunt puțini. Și pentru cea mai mare parte din istoria omenirii, și mai puțini erau cei care simțeau dorul de ducă, nevoia de a povesti ce vedeau și reușeau performanța de a se întoarce pentru a-și satisface această nevoie.

Până la inventarea cuvântului tipărit și la generalizarea alfabetizării, călătoriile erau un fel de basme – transmise din gură în gură, cu fiecare gură simțind nevoia să mai adauge câte ceva la povestea pe care o spunea pentru a o face și mai frumoasă, dar și mai îndepărtată de adevăr. Tocmai din acest motiv primii călători care au avut privilegiul de a-și vedea amintirile de călătorie tipărite au simțit probabil nevoia de a-și popula tărâmurile vizitate de tot soiul de ființe supranaturale, pentru a nu părea fazi față de predecesorii lor.

Ca orice domeniu creativ, și poveștile despre călătorii au avut câteva blockbustere, mituri de tărâmuri care s-au propagat mai abitir decât altele, povești care au determinat oameni în toată firea să pornească în niște călătorii nemaiauzite, dar reale, pentru a descoperi lumi fantastice. Unele din cele mai mari descoperiri geografice au fost, de fapt, întâmplătoare. Exploratorii căutau țări îndepărtate, cu ciclopi, uriași și cai zburători când au dat peste cine știe ce arhipelag, continent sau peninsulă.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este, de fapt, o carte care analizează scenografia basmelor, literaturii fantastice și a filmelor fantasy. Ne arată de unde vin arhetipurile tuturor paradisurilor și iadurilor închipuite vreodată de om. E o carte care e povestită molcom, adeseori cu o ironie fină, care te face să-ți închipui un colț de zâmbet pe fața lui Eco în timp ce scria.

Găsiți “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” aici.

Citatul meu preferat din “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este:

“Și adesea obiectul unei dorințe, atunci când dorința se preface în speranță, devine mai real decât realitatea însăși.”

Umberto Eco – “In numele trandafirului”

– Deci n-aveti un singur raspuns pentru intrebarile pe care vi le puneti?

– Adso, daca l-as avea, as preda teologia la Paris.

– La Paris au intotdeauna raspunsul adevarat?

– Niciodata, a spus Guglielmo, dar sunt foarte siguri de greselile lor.

Umberto Eco – "Insula din ziua de ieri"

Oh, indeletniciri omenesti, cat sunteti de himerice, murmura el. Daca omul nu-i decat o umbra, voi sunteti fum. Daca el nu-i decat un vis, voi sunteti naluci. Daca el nu-i decat un zero, voi sunteti puncte. De nu-i decat un punct, voi sunteti zero.