Din când în când cred că e bine să citești cărți polițiste. Sunt cea mai bună versiune matură a poveștilor copilăriei. Am citit cartea în franceză ca să mai exersez limba asta străină pe care, deși mi-e biologic aproape maternă, n-am stăpânit-o niciodată cu adevărat.
N-am să intru în detaliile “polițiste” din “Les inconnus dans la maison” ca să nu dau spoilere. În plus, între noi fie vorba, ele nici nu-s din cale-afară de măiastru ticluite. Dar am să scriu câteva cuvinte despre personajul principal al romanului, avocatul Loursat. Om ce apare în scenă frânt definitiv. Retras din viață, din propriul lui eu, trăind letargic cu vin roșu și cărți pe sărite, fără să vorbească din proprie inițiativă cu nimeni, fără să-și dorească nimic de la nimeni.
De soiul acesta de oameni aud în realitatea zilelor noastre din ce în ce mai des. Ei nu-s niciodată proști, niciodată răi, niciodată ratați. Din contră: în culmea succesului, viața îi pune dintr-o dată la pământ printr-o figură secretă de jiujitsu, iar ei nu mai vor să se ridice de pe jos. Nu pentru familia care țipă după iubirea lor, nu pentru averile care se topesc văzând cu ochii în absența lor. Unii semi-trăiesc așa până când cedează și anatomic. Alții însă sunt readuși pe lumea asta aproape la fel de inexplicabil cum au plecat.
În cazul lui Loursat a fost nedreptatea. Probabil același impuls care l-a împins să se facă avocat. Am să mă țin de promisiune și n-am să povestesc nimic din acțiunea cărții. Am să zic doar că, și de data asta, Simenon se pricepe de minune la a reda atmosfera unor încăperi, tensiunea din tăcerile oamenilor, toate amănuntele vieții non-verbale de zici că te uiți la un film. Nu cred că am mai întâlnit asemenea desăvârșire a meșteșugului decât la Elmore Leonard, pe care taman ce l-am descoperit.
În cazul în care vreți să citiți “Les inconnus dans la maison” în franceză, pe Kindle, o găsiți aici. Eu n-am găsit-o tradusă în românește, dar mărturisesc că nici n-am căutat-o cine știe ce.
Citatul meu preferat din “Les inconnus dans la maison” este*:
“Cuvintele erau mai degrabă grele decât rare, iar cei care le pronunțau știau aproape tot ce era de știut.”
*traducerea îmi aparține
