Florian Banu – “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB

“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” nu e un roman captivant și mustind de acțiune, deși titlul te-ar putea duce cu gândul într-acolo. Asta pentru că Florian Banu nu e autor de ficțiune, ci istoric. Ba chiar unul meticulos, atent la propria obiectivitate, prudent cu afirmațiile sale.

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB
“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

Mihai Caraman este unul din cei mai mari spioni pe care i-a avut vreodată România. El e creatorul rețelei Caraman, un lanț de informatori cu ajutorul căruia, în timp, a reușit să sustragă informații ultra-secrete din sediul NATO în anii ’60 – ’70. Metodele lui de racolare sunt studiate și azi în cele mai importante școli de spionaj occidentale, iar informațiile pe care el a reușit să le obțină i-au făcut, la vremea aia, până și pe sovietici să se gudure pe lângă noi ca să “le dăm share”.

Activitatea lui Mihai Caraman, luată la bani mărunți de Florian Banu, se dovedește a fi un foarte bine studiat proces de împrietenire, cadorisire, gâdilare de orgoliu și cam orice alt tertip psihologic necesar pentru a determina un om (de obicei funcționar neînsemnat, una din miile de mici rotițe ale mecanismului) să își riște cariera și chiar libertatea pentru o cauză care nu e a lui.

Dacă vă place James Bond, n-o să vă placă Mihai Caraman. Dacă, pe de altă parte, sunteți curioși cum funcționează cu adevărat o rețea de spioni, cum se formează ea, cum se menține și cum se abandonează, atunci “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” e fix ce trebuie.

Avem, bonus, un tablou destul de exact al relației dintre Occident și diplomația blocului comunist, dar și o mulțime de amănunte despre protocoalele vremii în diplomația și spionajul românești. Asta datorită, cum am mai spus, meticulozității domnului Banu.

Iar în ultima parte din “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”, avem o trecere în revistă a nebuloșilor ani ’90 din România, când, pentru scurtă vreme, de-acum generalul Mihai Caraman a fost scos din rezervă și pus la șefia S.I.E. (Serviciul de Informații Externe al României).

Sunt sigur că în carte se regăsește partea cea mai puțin “zemoasă” a lungilor conversații dintre domnii Florian Banu și Mihai Caraman: cea care a primit aprobare pentru publicare. Mi-aș fi dorit din toată inima să pot fi un țânțar mititel care să fi ascultat tot ce s-a vorbit în timpul interviurilor realizate de autor în vederea scrierii cărții.

Cel mai mult mă bucur că am reușit să descopăr un autor român pe care l-am mai citit (revin cu recenzia celeilalte cărți a Domniei Sale cât de curând) și pe care am să-l mai citesc și de-acum încolo.

Găsiți “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” de Florian Banu aici.

Neagu Djuvara – “Între Orient și Occident”

Ca la fiecare recenzie a unei cărți de Djuvara, am să o încep și pe asta spunând că eu sunt iremediabil fanul lui. De fapt iubesc felul în care povestea și scria. Stilul lui Neagu Djuvara are migala și îngrijirea lucrurilor făcute acum mai bine de 200 de ani, pe vremea când oamenii aveau timpul și naivitatea să creeze lucruri care să dăinuiască o viață și mai bine.

Între Orient și Occident

“Între Orient și Occident” este una din multele încercări de a lămuri esența mixtă a ceea ce suntem noi, românii, azi. Abordarea nu este cea a unui istoric cronologic, ci mai degrabă a unui istoric al societății, ceea ce face lectura mult mai ușoară și interesantă. Dacă mai adăugăm la asta și umorul fin al autorului, “Între Orient și Occident” ar putea fi etichetată, după umila-mi părere, drept una din cele mai prietenoase cărți de istoria românilor pe care le-am citit în viața mea.

Bucata de istorie care constituie subiectul principal din “Între Orient și Occident” este secolul de domnie fanariotă și perioada imediat următoare: domniile pământene și revoluția pașoptistă. Adică perioada în care țara noastră a asimilat din greu elemente bizantine, turcești, rusești pe care apoi le-a “uitat” într-un mod violent pentru a hăpăi cu nesaț cultura occidentală, în special cea franceză.

Cred că “Între Orient și Occident” este genul de carte care poate insufla dragostea de istorie unui sceptic. O recomand, așadar, pentru a fi făcută cadou.

Eu am citit-o în ediția ilustrată de la Humanitas, care e cu atât mai savuroasă. O găsiți aici.

“Curious Moments – Archive of the Century”

“Curious Moments – Archive of the Century” e genul de carte pe care o primești cadou, pe care o răsfoiești politicos în momentul primirii și apoi devine punct de colectare a prafului în bibliotecă sau, poate, redevine cadou pe care îl faci la rândul tău altcuiva. Pentru mine cartea asta a fost prima pe care am terminat-o atunci când a început pandemia, dar îmi propusesem să o citesc de foarte mult timp.

Descoperisem la răsfoirea politicoasă pe care am menționat-o mai sus că e o carte trilingvă, iar cele trei limbi în care e scrisă sunt cele pe care le vorbesc eu. Luând engleza drept etalon și folosind-o pentru a mai da jos din rugină de pe franceză și germană, am luat “Curious Moments – Archive of the Century” la puricat din scoarță-n scoarță. Și mi-a plăcut pentru două motive:

E genul de carte care tratează istoria din punctul de vedere al vieții cotidiene. Și asta-i istoria care îmi place mie cel mai mult. Colecția de câteva sute de fotografii explicate și comentate este împărțită în niște capitole mari cu nume clare: “Cu toată viteza înainte” – despre mașini; “Dr. Feelgood” – despre progresele medicinei etc.

E un exercițiu de răbdare. Iar eu am mare nevoie să am mult mai multă răbdare. Nu-i lucru ușor să citești aceeași explicație de trei ori la rând când ai priceput-o de prima oară. Sigur, umanistul din mine s-a delectat cu comparații o vreme. Dar în cele din urmă asta a fost: un exercițiu de răbdare.

Colecția din “Curious Moments – Archive of the Century” e una de fotografii de presă. Iar felul în care a fost scrisă cartea o face să fie și o scurtă istorie a felului în care presa a fost percepută de-alungul timpului și, mai ales, a felului în care faptul divers (care acum a dispărut total din peisaj) a fost unul din selling pointurile principale ale multor jurnale.

Cred că e prima recenzie pe care o scriu și-s aproape sigur că niciodată nimeni nu va cumpăra cartea asta pentru că am recomandat-o eu. Pentru că, de fapt, nici n-am recomandat-o. Am povestit doar la ce mi-a fost mie bună.

Dacă totuși v-am convins, o puteți găsi aici.

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.