Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.

F. Scott Fitzgerald – “Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întămplări din epoca jazz-ului”

IMG_9567

Trebuie să recunosc două lucruri de la bun început. Când am văzut filmul cu frumușeii ăia doi de se iubeau în timp ce viețile lor alergau în sensuri opuse, habar n-am avut că scenariul era bazat pe o povestire de-a lui Fitzgerald. Și, al doilea lucru pe care îl am de mărturisit e că, la fel ca mulți alții, și pentru mine domnul F. Scott înseamnă doar “În arșița nopții” și “Marele Gatsby” și, mai rău de atât, până să citesc cartea despre care scriu acum, nici nu credeam că mai e rost de mare lucru în ceea ce-l privește pe ăst autor.

O să-l las pe Benjamin în pace, că filmul spune povestea destul de bine și sper că n-ați apucat încă să-l uitați, dacă l-ați văzut. De nu, vă invit să-l vedeți. Merită! De reținut este că tonul lui Fitzgerald atunci când spune povestea este cel al tuturor scriitorilor americani ai epocii sale: sătul de butaforia sistemului democratic capitalist; nici prea socialist, nici prea anarhist, însă zeflemitor până în măduva oaselor și oricând gata de sfadă. Toate povestirile din cartea asta se bazează pe elemente ale extraordinarului. Nu zic fantastic, pentru că nu e neapărat cazul. Dar sunt întâmplări ieșite din comun care, odată petrecute, afectează tot restul vieții omului care le trăiește.

În general e vorba de amor. Fie el augmentat de aburii unei singure nopți înecate în alcool sau veștejit de anii mulți și dezamăgitori ai unei căsnicii, tot amor rămâne. Totul sfârșește în noroiul slinos al vieții cotidiene, într-un tablou lipsit de orice urmă de milă pe care Fitzgerald îl pictează despre iubirea care nu învinge, ci, desfrânată și înfrântă, rânjește beată și netoată.

Pe mine cartea asta m-a hotărât că Fitzgerald, cu tot pesimismul lui sarcastic, merită citit integral.

Citatele mele preferate din cartea asta:

“Ce spui tu sună de parcă ai face gargară cu o mulțime de cuvinte și îți mai pică din gură.”

“Era uimitor gândul că viața fusese cândva suma ideilor sale curente. Acum era suma problemelor sale curente.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Alice Munro – “Prea multă fericire”

munro-1024x768

 

Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.

Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.

Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.”

“Îi simțeam degetele prin palton și prin celelalte haine, de parcă ar fi fost multe boturi umede.”

“Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.”