Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

IMG_1331

Steinbeck era unul din marii absenți de pe lista mea de autori. Da, recunosc. Pâna la venerabila-mi vârsta nu am reușit să mă îndeletnicesc cu vreo carte de-a dumisale. Și da, știu. Să-mi fie rușine! Ce-aș mai putea să fac acum? Să vă servesc frumușel, pe platouaș, platitudini precum “mai bine mai târziu decât niciodată?” Am citit-o și gata.

Steinbeck e puțin prea socialist pentru gustul meu. Prea-s capitaliștii porci și prea-i poporul oropsit. Și cu asta am zis cam tot ce nu-mi place la cartea asta. În rest i-am devorat pur si simplu paginile, scrise cu o împletitura desăvârșită de energie, umor, suspans și cam orice ingredient ar putea transforma o adunătură de cuvinte în literatură de calitate superioară.

Îmi place familia omului simplu, în care ierarhia este clar stabilită de vârstă și istorie, unde fiecare își cunoaște drepturile și îndatoririle, unde trădările și excepțiile sunt iertate și înțelese cu repeziciunea pe care doar dragostea o poate da. E un roman în esență picaresc, zdrențăroasa familie Joad servind drept pretext pentru o disecție calmă și filosofică a societății americane din epoca marelui și găunosului vis al paradisului californian.

Felul în care este descrisă călătoria mi-a semănat pe ici pe colo a Kerouac, că doar nu degeaba au fost cei doi prieteni și colegi de generație literară. Calmul contemplativ al familiei Joad, felul frumos în care se iau hotărârile, cu înțelepciunea simplă a omului obișnuit să nu prea aibă de ales, astea-s felurile în care John Steinbeck reușește să ajungă în sufletul cititorului. Hai să nu zic vorbe mari! Așa a ajuns cartea asta în sufletul meu.

Deși abia ne-am întâlnit de câteva săptămâni, sunt încântat de cunoștință, domnule Steinbeck. Abia aștept să vă citesc din nou. Vă anunț că simt cum vi se pregătește un loc pe raftul unde-mi țin idolii literari. Sper să nu vă deranjeze compania de-alde Miller, Bukowski, Murakami, Rushdie și Llosa.

cu citatele revin mai târziu, promit!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

F. Scott Fitzgerald – “Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întămplări din epoca jazz-ului”

IMG_9567

Trebuie să recunosc două lucruri de la bun început. Când am văzut filmul cu frumușeii ăia doi de se iubeau în timp ce viețile lor alergau în sensuri opuse, habar n-am avut că scenariul era bazat pe o povestire de-a lui Fitzgerald. Și, al doilea lucru pe care îl am de mărturisit e că, la fel ca mulți alții, și pentru mine domnul F. Scott înseamnă doar “În arșița nopții” și “Marele Gatsby” și, mai rău de atât, până să citesc cartea despre care scriu acum, nici nu credeam că mai e rost de mare lucru în ceea ce-l privește pe ăst autor.

O să-l las pe Benjamin în pace, că filmul spune povestea destul de bine și sper că n-ați apucat încă să-l uitați, dacă l-ați văzut. De nu, vă invit să-l vedeți. Merită! De reținut este că tonul lui Fitzgerald atunci când spune povestea este cel al tuturor scriitorilor americani ai epocii sale: sătul de butaforia sistemului democratic capitalist; nici prea socialist, nici prea anarhist, însă zeflemitor până în măduva oaselor și oricând gata de sfadă. Toate povestirile din cartea asta se bazează pe elemente ale extraordinarului. Nu zic fantastic, pentru că nu e neapărat cazul. Dar sunt întâmplări ieșite din comun care, odată petrecute, afectează tot restul vieții omului care le trăiește.

În general e vorba de amor. Fie el augmentat de aburii unei singure nopți înecate în alcool sau veștejit de anii mulți și dezamăgitori ai unei căsnicii, tot amor rămâne. Totul sfârșește în noroiul slinos al vieții cotidiene, într-un tablou lipsit de orice urmă de milă pe care Fitzgerald îl pictează despre iubirea care nu învinge, ci, desfrânată și înfrântă, rânjește beată și netoată.

Pe mine cartea asta m-a hotărât că Fitzgerald, cu tot pesimismul lui sarcastic, merită citit integral.

Citatele mele preferate din cartea asta:

“Ce spui tu sună de parcă ai face gargară cu o mulțime de cuvinte și îți mai pică din gură.”

“Era uimitor gândul că viața fusese cândva suma ideilor sale curente. Acum era suma problemelor sale curente.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Ken Kesey – “Zbor deasupra unui cuib de cuci”

IMG_9494

Nu mă întrebați de unde știu că am citit cartea asta pentru prima oară în 1995, pentru că mă voi vedea nevoit să vă divulg una din micile și (cel puțin deocamdată) inofensivele mele manii. Cert e că am recitit-o de curând. Mi s-a părut mult mai ușoară decât prima dată. De obicei, și recunosc că ăsta nu-i un obicei vechi la mine, atunci când recitesc o carte după mulți ani, mintea mea de acum scotocește prin cotloanele memoriei în căutare de impresii și trăiri pe care le-am avut la prima lectură.

Legate de cartea asta, aproape dispărute sub praful anilor, am găsit niște amărăciune la înfrângerea nebunilor, niște admirație pentru omul care a născocit asemenea poveste, însă și o dâră de convingere cum că eu cu siguranță că nu pricep tot ce-a avut de spus domnul Kessey cu mintea mea de adolescent. Acum, fix 20 de ani mai târziu, am descoperit o poveste. Una plină de umor amar, de grotesc, de absurd pe alocuri. Dar o poveste și atât, fără farafastâcuri încărcate de simboluri, fără alte mici culoare ce se cască misterioase dintre cuvinte. Probabil de-asta filmul făcut după roman e una din cele mai bune ecranizări pe care le-am văzut, una care nu pierde aproape nimic din savoarea cărții.

Evident că, atunci când a fost scrisă, “Cuibul” a fost un manifest împotriva modului inuman în care cei bolnavi mintal erau tratați în spitalele care ar fi trebuit să îi facă bine, dar care de cele mai multe ori sfârșeau prin a anihila orice urmă de umanitate a pacienților lor, pe care îi speriau atât de tare, încât ei nici măcar nu mai voiau să părăsească incinta. La fel de evident e că acum manifestul și-a pierdut motivația, cel puțin la ei acolo. Dar povestea a rămas. Și e tare frumoasă.

Puteți găsi această carte aici.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“vârtos și sclipitor ca un pat de pușcă” (despre un om)

J.D. Salinger – "9 povestiri"

Par incapabili sa ne iubeasca daca nu ne schimba mereu cate putin. Ei iubesc ratiunile lor de-a iubi aproape la fel de mult ca si pe noi si adesea chiar mai mult. O asemenea iubire nu-ti aduce aceleasi satisfacii.