Ken Kesey – “Zbor deasupra unui cuib de cuci”

IMG_9494

Nu mă întrebați de unde știu că am citit cartea asta pentru prima oară în 1995, pentru că mă voi vedea nevoit să vă divulg una din micile și (cel puțin deocamdată) inofensivele mele manii. Cert e că am recitit-o de curând. Mi s-a părut mult mai ușoară decât prima dată. De obicei, și recunosc că ăsta nu-i un obicei vechi la mine, atunci când recitesc o carte după mulți ani, mintea mea de acum scotocește prin cotloanele memoriei în căutare de impresii și trăiri pe care le-am avut la prima lectură.

Legate de cartea asta, aproape dispărute sub praful anilor, am găsit niște amărăciune la înfrângerea nebunilor, niște admirație pentru omul care a născocit asemenea poveste, însă și o dâră de convingere cum că eu cu siguranță că nu pricep tot ce-a avut de spus domnul Kessey cu mintea mea de adolescent. Acum, fix 20 de ani mai târziu, am descoperit o poveste. Una plină de umor amar, de grotesc, de absurd pe alocuri. Dar o poveste și atât, fără farafastâcuri încărcate de simboluri, fără alte mici culoare ce se cască misterioase dintre cuvinte. Probabil de-asta filmul făcut după roman e una din cele mai bune ecranizări pe care le-am văzut, una care nu pierde aproape nimic din savoarea cărții.

Evident că, atunci când a fost scrisă, “Cuibul” a fost un manifest împotriva modului inuman în care cei bolnavi mintal erau tratați în spitalele care ar fi trebuit să îi facă bine, dar care de cele mai multe ori sfârșeau prin a anihila orice urmă de umanitate a pacienților lor, pe care îi speriau atât de tare, încât ei nici măcar nu mai voiau să părăsească incinta. La fel de evident e că acum manifestul și-a pierdut motivația, cel puțin la ei acolo. Dar povestea a rămas. Și e tare frumoasă.

Puteți găsi această carte aici.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“vârtos și sclipitor ca un pat de pușcă” (despre un om)