Trebuie să recunosc două lucruri de la bun început. Când am văzut filmul cu frumușeii ăia doi de se iubeau în timp ce viețile lor alergau în sensuri opuse, habar n-am avut că scenariul era bazat pe o povestire de-a lui Fitzgerald. Și, al doilea lucru pe care îl am de mărturisit e că, la fel ca mulți alții, și pentru mine domnul F. Scott înseamnă doar “În arșița nopții” și “Marele Gatsby” și, mai rău de atât, până să citesc cartea despre care scriu acum, nici nu credeam că mai e rost de mare lucru în ceea ce-l privește pe ăst autor.
O să-l las pe Benjamin în pace, că filmul spune povestea destul de bine și sper că n-ați apucat încă să-l uitați, dacă l-ați văzut. De nu, vă invit să-l vedeți. Merită! De reținut este că tonul lui Fitzgerald atunci când spune povestea este cel al tuturor scriitorilor americani ai epocii sale: sătul de butaforia sistemului democratic capitalist; nici prea socialist, nici prea anarhist, însă zeflemitor până în măduva oaselor și oricând gata de sfadă. Toate povestirile din cartea asta se bazează pe elemente ale extraordinarului. Nu zic fantastic, pentru că nu e neapărat cazul. Dar sunt întâmplări ieșite din comun care, odată petrecute, afectează tot restul vieții omului care le trăiește.
În general e vorba de amor. Fie el augmentat de aburii unei singure nopți înecate în alcool sau veștejit de anii mulți și dezamăgitori ai unei căsnicii, tot amor rămâne. Totul sfârșește în noroiul slinos al vieții cotidiene, într-un tablou lipsit de orice urmă de milă pe care Fitzgerald îl pictează despre iubirea care nu învinge, ci, desfrânată și înfrântă, rânjește beată și netoată.
Pe mine cartea asta m-a hotărât că Fitzgerald, cu tot pesimismul lui sarcastic, merită citit integral.
Citatele mele preferate din cartea asta:
“Ce spui tu sună de parcă ai face gargară cu o mulțime de cuvinte și îți mai pică din gură.”
“Era uimitor gândul că viața fusese cândva suma ideilor sale curente. Acum era suma problemelor sale curente.”
Puteți cumpăra cartea de aici.