Nu am mai citit până acum nimic de Mircea Cărtărescu. În adolescență l-am evitat din teribilism, apoi din întâmplare. Acum îmi pare rău. Am descoperit unul din ultimii mânuitori iscusiți de cuvinte. Să faci fraze frumoase fără să devii fanfaron al vorbelor e o treabă care cere migală și pasiune. Iar domnul Mircea Cărtărescu are câteva pasaje splendide în “Ochiul căprui al dragostei noastre.”
O adunătură de povestiri pe care le unește tristețea. Asta cred eu că este cartea pe care abia ce am terminat-o. Oricare ar fi subiectul, până și atunci când e hâtru, lui Cărtărescu tot îi scapă un pic de tristețe în scriitură. Am zis “o adunătură de povestiri”, dar nu e chiar așa. Sunt eseuri, necrologuri, nuvele fantastice, poeme în proză, memorii. Toate adunate buchet și ținute împreună de firul subțire al tristeții care uneori te sufocă precum un cablu mânuit de un asasin profesionist, alteori aproape că dispare acoperit de verde vervă verbală.
Puteți cumpăra “Ochiul căprui al dragostei noastre” de aici.
Citatele mele preferate sunt:
“Modernitatea presupunea o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă, o artă centrată pe literatură și o literatură centrată pe poezie. Poezia, în epoca lui Valery, Ungaretii și T.S. Eliot, era miezul miezului lumii noastre. Astăzi des-centralizarea postmodernă a produs o civilizație fără cultură, o cultură fără artă, o artă fără literatură și o literatură fără poezie. Într-un fel, polii vieții umane s-au inversat brusc și catastrofal, și primele victime au fost poeții” (Pisica moartă a poeziei de azi)
“Am venit pentru mare, dar n-am chef să merg la plajă. Am fost doar o dată în patru zile: burtoși și burtoase cu milioanele, ca o colonie de lei de mare, luptându-se pentru petec de nisip. Femei cu țâțele goale încremenite în apa până la genunchi. Gogoși și bere, pescăruși ciugulindu-ți degetele de la picioare. Muzica noastră cu mișcări din buric la toate megafoanele. Țigănci vânzând porumb fiert. Copii în fundul gol greblând nisipul. Marea a îmbătrânit uluitor în doar două milenii: cândva o Venus ieșită din valuri, pe o scoică în evantai, e acum o târfă senilă, cu fardul întins ca o mască și rujul mânjindu-i dantura falsă.” (Pontus Axeinos)