Haruki Murakami – “Uciderea comandorului”

Fac eu cumva și las mereu să mă năpădească lenea atunci când vine vorba de scris recenzii de carte aici. Apoi, într-un proces ce se repetă de fiecare dată la fel de mulți ani încoace, mă ambiționez și recuperez întârzierea. Și apoi iar lene și iar ambiție și tot așa. Din noiembrie până azi am fost în etapa de letargie, astfel încăt iar am lăsat să se adune trei cărți citite fără să scriu despre ele. Dar gata.

Haruki Murakami este unul din autorii mei preferați din multe motive. Dar cel mai important dintre ele e că, la fel de firesc cum îmbină realul și fantasticul, el amestecă lejer previzibilitatea unei rețete câștigătoare cu imprevizibilitatea detaliilor ingenioase.

Atunci când deschizi (aproape) orice carte scrisă de Haruki Murakami știi clar că o să ai un personaj principal simpatic, atât de simpatic că îi îndrăgești până și defectele expuse cu o candoare aproape brutală. Iar personajul ăsta, cu o viață de cele mai multe ori ternă, va ajunge să trăiască o experiență fantastică din care va ieși un om schimbat pe dinăuntru. Alt om, cum ar veni. Locul unde se desfășoară acțiunea e mereu japonez în esență, dar cu nuanțe occidentale date mai ales de băuturi, muzică și referințe pop culture.

Dar, cu răbdare și foarte mult talent, Murakami reușește de fiecare dată să te prindă în poveste. Știi ce o să se întâmple, dar mori de curiozitate să afli cum o să spună povestea de data asta.

“Uciderea comandorului” se petrece, în cea mai mare parte reală a poveștii, într-un spațiu mic, cu personaje puține. Începe cu o călătorie reală a pierderii care se întinde pe multe zile și mulți kilometri care va rima pe final cu cealaltă călătorie, fantastică, pe care personajul principal o duce la bun sfârșit pentru a salva o adolescentă simpatică, dar și pentru a-și regăsi propriul echilibru pierdut.

Ca de obicei, n-am să scriu mai mult despre acțiunea din “Uciderea comandorului”. De-asta cred că articolele mele de aici n-ar putea fi, de fapt, numite cu adevărat recenzii ale cărților pe care le citesc. Am să mai spun doar că “Uciderea comandorului” mi-a adus o bucurie imensă, cum e cea pe care o ai atunci când reîntâlnești un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de mult, dar nu suficient de mult încât revederea să devină ușor stânjenitoare. Nu mai citisem Murakami din 2017, când am terminat “Bărbați fără femei“.

Găsiți de cunmpărat “Uciderea comandorului” în vol. I și vol. II aici.

Citatele mele preferate din “Uciderea comandoului” sunt:

“De obicei, singurul care se dovedește într-un târziu să aibă un oarecare sens, indiferent că e logic sau nu, este în cele mai multe cazuri efectul.”

“- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc așa la nesfârșit acolo.”

“- Tendința naturală a oamenilor este să lase logica și să vrea să afle adevărul, nu?

Menshiki a zâmbit.

– Asta pentru că sunteți încă tânăr. Când o să ajungeți la vârsta mea, o să înțelegeți câtă singurătate îți poate aduce adevărul.”

” – Păcat, a zis Masahiko. Pot să te întreb ce anume cauți la o femeie?

– Greu de pus în cuvinte. E ceva ce-am pierdut la un moment dat în viață și am tot căutat de atunci. Așa ajunge toată lumea să iubească pe cineva, nu?”

“- (…) Tocmai de aceea, așa cum v-am mai spus, de multe ori când mă uit la dumneavoastră mă simt invidios.

– Ca de exemplu, pentru ce? l-am întrebat eu,

– Pentru vă aveți puterea de a vă dori lucruri pe care nu le obțineți. Eu unul nu mi-am dorit decât lucruri pe care să le pot obține.”

“Parcă se uita la o lună iernatică, mare și palidă. Și poate că, pe moment, își transformase sufletul într-o lună, într-o stâncă dură care plutește prin văzduh.”

Honore de Balzac – "Eugenie Grandet"

Dans la vie morale, aussi bien que dans la vie physique, il existe une aspiration et un respiration; l’ame a besoin d’absorber les sentiments d’une autre ame, de se les assimiler pour les lui restituer plus riches.