Georges Simenon – “Le locataire”

Am lăsat titlul cărții în franceză pentru că, din câte mi-a arătat mie Sfântu’ Gugăl, “Le Locataire” nu a fost vreodată tradus în limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată. Iar dacă până acum nu s-a înâmplat minunea, slabe șanse să riște vreo editură să traducă o carte polițistă veche.

Bine, de fapt “Le Locataire” e o carte polițistă doar pentru cei care n-au citit-o. Că doar n-ai cum să numești astfel un roman care-i mai degrabă psihologic și, mai ales, un roman în care autorul îl face pe cititor să fie martor la crimă și îl obligă să absenteze de la aproape întreaga investigație. E cu sindrom Stockholm și chiar cu o țâră de absurd pe ici, pe colo.

Mi se pare foarte interesantă obsesia lui Simenon pentru români. Și aici, ca și în “Crime impuni”, unul din personaje e compatriot de-al nostru. Și, culmea, nu-i el criminalul.

Eu am citit o ediție Gallimard din 1934, cumpărată la un preț piperat de la buchiniștii de pe malul Senei. Mi-e tare dragă cartea asta pentru că miroase cum miroseau cărțile vechi pe care le citeam în copilărie și, mai ales, pentru că acea călătorie la Paris a fost foarte frumoasă.

Două citate* am ales să pun la colecție din “Le locataire”.

“Își răscolea memoria în căutarea a încă un lucru de povestit, ceva consolator și fluid ca un cântec napoletan.”

“Plângea în timp ce pregătea cina. Plângea în liniște, cum numai femeile trecute de o anumită vârstă știu să o facă.”

*Traducerea îmi aparține