Cum să fii fericit în România

“Cum să fii fericit în România” e o compilație de texte scrise de mai toate mințile și penițele luminate pe care le are România, ba încă vreo câteva pe deasupra. Am primit-o cadou de la maică-mea, care e iremediabil îndrăgostită de tot ceea ce înseamnă Humanitas. Nu că mie mi-ar displăcea editura, al cărei client am fost și voi rămâne. Da’ fără să mă implic emoțional. Mi-s client și-atât.

Recunosc că, într-un prim moment de aprigă prejudecată, mi-a venit să zic că-i marketing, nu literatură. Reacția mi-a fost probabil dictată de reflexul de ascultător profesionist de muzică. Oricine știe că 90% din compilații sunt manevre de băgat mâna în buzunarul necunoscătorilor, nu? “Cumpără, dom’le, albumul dacă te pricepi la muzică!”

M-am uitat apoi pe cuprins, la felul aerisit în care e editată și mai-mai ca reflexul să devină părere conștient formulată. Apoi m-am apucat de citit și n-am mai avut timp de astfel de nimicuri. Am râs, am plâns (pe bune că am plâns), am zâmbit emoționat, rușinat… Fericit. Ce să mai, “Cum să fii fericit în România” m-a purtat din colo-ncoace de zici că mă dădeam într-un montagne russe. Și, aidoma unui copil care mai vrea o tură în scrânciob, era să mai vreau să o citesc o dată imediat de cum terminat-o.

Sigur, fac parte din generația pentru care amintirile de dinainte de ’89 există, cele din anii ’90 persistă și care a petrecut cea mai mare parte a secolului XXI îndeletnicindu-se cu maturitatea. Ceea ce înseamnă că sunt mai mult sau mai puțin contemporan cu majoritatea scriitorilor compilați în “Cum să fii fericit în România”. Așa că îndrăznesc să estimez că tot ceea ce pe mine m-a făcut să lăcrimez nostalgic va suna străin și exotic în urechi mai tinere decât ale mele.

Tocmai de-asta am pus cartea bine, între altele pe care, la fel cum maică-mea mi le pasează mie, să le pasez și eu Marei peste câțiva ani. Ca să aflu dacă am estimat bine.

“Cum să fii fericit în România” m-a ajutat să descopăr un om pe care îmi doresc să-l mai citesc. Se numește Ioana Pârvulescu.

Puteți cumpăra “Cum să fii fericit în România” aici.

Citatele mele preferate din “Cum să fii fericit în România” sunt:

“Scaunele, cu catifea maro, sunt aceleași care prin anii ’90 păreau din rai, iar acum par din anii ’90.” – Ioana Pârvulescu

“Atunci am avut revelația că deznădejdea se preschimbă-n fericire numai când capeți certitudinea că nu ești singur, că aparții unei comunități a cărei forță te absoarbe, dându-ți un nebunesc curaj.”

George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”

Alice Munro – “Prea multă fericire”

munro-1024x768

 

Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.

Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.

Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.”

“Îi simțeam degetele prin palton și prin celelalte haine, de parcă ar fi fost multe boturi umede.”

“Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.”

Alice Munro – “Prea multă fericire”

Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.

Nikos Kazantzakis – “Alexis Zorba”

Dumnezeu isi schimba chipul in fiece clipa. Ferice de cel ce-L poate recunoaste sub fiecare din aceste masti. O data e un pahar cu apa rece, alta data e un fiu care-ti sare pe genunchi, sau o femeie seducatoare, sau pur si simplu o plimbare matinala.