Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”

Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase”

Nu știu eu ce se mai învață la literatură universală prin liceu. De fapt, n-am habar dacă se mai face materia asta. Dar, pe vremea mea, ăsta a fost unul din primele romane pe care le-am studiat la literatură universală – capitolul roman de corespondență. Datorită lui musiu De Laclos am devorat și “Oameni sărmani” al lui Dostoievski la vreo câteva luni după “Legături”.

Romanul de corespondență e o chestie foarte cool de fapt. Încercarea constantă de a înțelege acțiunea citind schimbul de scrisori între niște oameni îți ține mintea trează. Plus că, fie ele și născocite, tot simți o plăcere vinovată citind scrisori ce nu ți-au fost adresate, aflând secretele unor oameni pe care nu-i cunoști. Din păcate, în zilele noastre scrisori nu se mai scriu, iar un roman de mailuri cred că ar fi o porcărie scârboasă și aridă.

“Legături primejdioase” este scris într-un limbaj pe care nu mai are nimeni timp să-l înțeleagă. Ideile se ascund în spatele unor cuvinte care dansează alambicat unele cu altele. Frazele se lungesc cu farafastâcuri stilistice, arhaismele se lăfăie în sufletul poveștii ca la ele acasă, verbele își învelesc sensul în straturi multe de catifea și mătase.

Dacă nu iubești cuvântul, dacă ți se pare exasperant să cauți sensul printre pliuri și volane de metafore, atunci poate că o să-ți placă filmul. Da, s-a făcut un film după cartea asta. În rolurile principale sunt John Malkovich, Glenn Close și Michelle Pfeiffer.

Prima dată am citit cartea din biblioteca alor mei, unde era împărțită în două volume din colecția “Biblioteca pentru toți” sau “bepete” cum era ea acronimizată minuscul pe cotor. Habar n-am pe unde or fi cărțile alea (poza e luată de pe okazii); așa că acum, când a fost s-o recitesc, m-a pus Zeul Întunecat al Literaturii să o iau pe Kindle. În engleză. Mi s-au împiedicat neuronii unii de ceilalți până i-am dresat să înțeleagă un text atât de alambicat. Voi o puteți găsi tradusă în românește (și la preț redus) aici. Iar dacă sunteți masochiști ca mine, uite și variantă digitală în engleză – aici.

Citatele mele preferate din Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase” sunt*:

“Un roman de o moralitate echivocă este o otravă periculoasă; unul a cărui singură calitate e mediocritatea poate fi cel mult inutil.”

“În Franța ridicolul este mult prea temut; oamenii preferă să fie vicioși.”

“Să știi să faci pe cineva fericit este, pentru un bărbat, calea spre succes; în timp ce pentru o femeie acesta este însuși succesul.”

“Dragostea este mult mai harnică în a se dezvălui decât este indiferența în a o ascunde.”

“… este necesar să te înțelegi bine cu femeile bătrâne, deoarece ele sunt cele care hotărăsc reputația celor tinere.”

“… acesta-i adevăratul  portret al omenirii: cu toții deșănțați în planurile lor, iar când apare vreo slăbiciune în timp ce încearcă să și le împlinească, pe aceea o numesc probitate morală.”

*traducerea din engleză îmi aparține

 

Mihai Eminescu – "Geniu pustiu"

Ce e femeia? Acest om care traieste pentru a-si spoi fata cu colori, vorba cu minciuna si ochii cu lacrimi inselatoare? O, sfinx ce plange cand te trada, ce rande in inima ei, cand ochii ei sunt plini de lacrimi.