Tag: citat despre Europa

Posted on

Pascal Bruckner – “Tirania pienitenței”

Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.

Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.

Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.

Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta au fost:

“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”

“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”

Posted on

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Posted on

Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”

 

Posted on

Pascal Bruckner – “Tirania penitentei”

A excomunica verisoara americana inseamna a arata ca, dupa secole de erori, am trecut in sfarsit in tabara cea buna, a oprimatilor si rezistentilor. Sa facem parte dintre invinsi, sa scriem istoria de jos, acesta parte sa fie visul nostru. E posibil sa ni-l implinim mai repede decat se crede.