De Dan Lungu am mai citit, acum vreo 7 ani, și “În iad toate becurile sunt arse” care mi-a plăcut foarte mult. Și “Pâlpâiri” mi-a plăcut, deși mi s-a părut un pic mai ușurică decât “Iadul”, poate pentru că nu m-am simțit vizat. Mi s-au confirmat însă niște lucruri: Dan Lungu este un povestitor mucalit, dar care înșiră acțiunea frumos și corect, cu ritm.
“Pâpâiri” are un backstory ușor S.F. și absurd, din care cititorul află doar frânturi. Restul e Românie modernă, în care ruralul și urbanul se îmbată împreună, se confundă, ba se mai iau și la bătaie câteodată. Ce are cartea asta e umorul nostru, românesc, inconfundabil. Cu autorionia și bășcălia mereu gata să acopere orice aspect al vieții și să-l facă să se estompeze, să dispară.
Ce n-am înțeles foarte exact e motivul pentru care Dan Lungu alege să-și secționeze povestea cu frecvente, lungi și pretențioase pasaje filosofice care scot mintea cititorului din dulcea semi-reverie a ascultătorului de basme și o vâră în niște complicate exerciții. Zic că n-am înțeles, pentru că de obicei te cam prinzi că narațiunea nu e pentru autor decât pretext pentru a-și expune principii și idei proprii care ar fi mult mai greu de înghițit așa, seci. Doar că în “Pâlpâiri” pretextul e atât de frumos, că eu unul aș fi fost mulțumit doar cu el. Sigur ajungea mintea la niște concluzii și fără proptelele de înțelepciune.
Dar faptul că eu am avut această mică nelămurire legată de “Pâlpâiri” nu înseamnă că-s mai puțin fanul lui Dan Lungu sau că aș îndrăzni să spun despre cartea asta că e altfel decât excelentă.
O puteți cumpăra de aici.
Citatul meu preferat din Dan Lungu – “Pâlpâiri” este:
“Inventarea gunoiului e în strânsă legătură cu modernizarea, atât cea tehnică, dar mai ales cea de mentalitate. Dorința de confort și stimularea consumului prin publicitate umplu lumea de produși de sinteză și ambalaje. Când Dumnezeu moare, se nasc psihanaliza, publicitatea și gunoiul.”