Am primit vreo trei-patru cărți de Zafon legate cu o fundă de culoare arămie. Le-am primit cadou, cred că de ziua mea, acum un an. Sau doi? Eu de Zafon nu auzisem nimic-nimicuț. Și nici nu m-am învrednicit să îl cercetez vreun pic înainte să deschid “Umbra vântului” și să ma pun pe citit. Să-l cunosc pe Zafon direct din scrisul lui a fost cea mai bună. Și, dacă vreunul din voi e în aceeași situație, eu vă rog să faceți la fel.
Sincer, acum mi-e teamă să citesc următoarea carte de el. Deja am așteptări. La “Umbra vântului” n-aveam nimic. Ba, poate ascuns pe undeva, dar gata să răbufnească, un dram de circumspecție. Dramul ăla s-a topit după primul paragraf. Cred că n-am mai citit cu atâta poftă de când eram în liceu și îmi pătam mereu paginile cărților cu sos din mâncarea pe care mi-o lăsa maică-mea la prânz și care era mereu aproape rece când o scoteam de pe foc și o puneam în farfurie: n-aveam cum să citesc ca lumea cu mâncarea pe foc. Așa că de corvoada asta scăpam cât mai repede. Unde mai pui că mâncarea rece nici nu se prinde de cratiță, deci nu pierdeam mult timp nici cu spălatul.
Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam îmi dădeam seama ce dor îmi fusese de o poveste bună. Cred că lumea asta a noastră, din ce în ce mai lipsită de povești scrise bine și de ochi care să fie dornici să le citească, moare încetișor, odată cu secțiunile de ficțiune de prin librării. Odată cu librăriile. Odată cu scrisul îngrijit, scrisul frumos, scrisul fără niciun fel de limită.
“Umbra vântului” este o poveste. Că-i de dragoste, că-i de groază, că-i polițistă, jur că nu contează ce etichetă e mai mare dintre astea. E o poveste spusă cu desăvârșire, o poveste care te ține în brațele ei și nu-ți dă drumul nicio clipă, care îți alungă somnul și îți ține de foame. Se întâlnesc toți, parcă, în povestea asta: Poe, Rushdie, Murakami, Miller, Llosa. Toți autorii mei preferați ar fi putut să scrie bucăți din “Umbra vântului”, însă niciunul din ei nu cred că ar fi fost în stare să o scrie întreagă, așa cum e ea.
Puteți găsi “Umbra vântului” de cumpărat aici.
Citatele mele preferate din “Umbra vântului” sunt:
“Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”
“Ospătarul a încuviințat și a plecat, târându-și picioarele și sufletul.”
“Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie.”
“M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.”
“… în viață singurul lucru care dă lecții e prejudecata.”
“Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”
“Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil din meschinărie sau din ignoranță rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.”
“Banul e ca orice alt virus: o dată ce putrezește sufletul gazdei, o pornește în căutare de sânge proaspăt.”
“Destinul obișnuiește să stea la cotitură. Parcă-i un borfaș, o știoarfă sau un vânzător de lozuri, cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”
“M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei: un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.”
“Una e să crezi în femei și alta e să crezi ce spun ele.”
“Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-i dedici viața.”
“Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Viețile lipsite de semnificație ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.”