Orhan Pamuk – “Casa tăcerii”

Recunosc că asta a fost prima mea întâlnire cu Pamuk. Din câte am înțeles, asta nu e cartea cu care să te împrietenești cu autorul ăsta. Da’ mie mi-a ieșit. Am început să citesc fără niciun fel de așteptări. Am avut ocazia să constat că Premiile Nobel pentru literatură nu sunt întotdeauna pe aceeași lungime de undă cu gusturile mele. Evident că mă așteptam totuși la o carte bine scrisă. Și este foarte bine scrisă.

Mie unuia mi-a plăcut mult felul în care unghiul subiectiv al povestirii se rotește de la un personaj la altul. Mi-a plăcut felul potolit în care sunt redate momentele de tensiune. Mi se pare că Pamuk te lasă pe tine să îți dozezi panica, energia, durerea. El doar îți povestește. A fost, pentru mine, primul contact cu Turcia văzută și descrisă de un turc. Am privit plin de înțelegere modernitatea occidentală vârâtă cu ghiotura pe gâtul unei societăți pe care nimeni n-a pregătit-o pentru nou. Pamuk descrie cum nu se poate mai bine șocul cultural al Orientului atunci când Occidentul i-a pus genunchiul în piept și s-a instalat comod deasupra.

Elucubrațiile filosofic-istorice ale celor trei generații de “savanți nebuni” ai familiei arată că, oricât de accentuat și accelerat procesul de vestificare, esența unui om nu poate fi schimbată chiar atât de ușor. Poate au dat ei șalvarii pe pantaloni de la Paris, dar în sinea lor turcii tot turci rămân. Blazarea tinerei generații a lui Pamuk este însă aceeași de peste tot din lume. Fără direcție, negându-și trecutul fără să-și permită să pună un viitor în loc, tinerii beau și se distrează plictisiți, fără ca nimic să-i entuziasmeze vreodată.

Citate care mi-au plăcut:

“Când vii acasă seara după ce ai umblat toată ziua pe străzi e ca și cum ai începe școala după vacanța de vară.”

“Poate că pe voi vă înviorează ceva scos din plastic, dar pe mine nu! Nu le-am zis asta, pentru că oricum nu pricep. Plasticul este sufletul vostru putred, născut mort!”