Vladimir Nabokov – “Blazon de bastard”

nabokov blazon

Oridecâteori citesc una din cărțile mari ale literaturii scrisă de un autor care nu e cunoscut pentru mare lucru în afara de volumul în cauză, am grijă și-mi crestez in creier un reminder să caut și altceva scris de omul ăla. Fac asta din curiozitatea de a vedea dacă talentul ăsta de a-ți turna sufletul în vorbe se poate epuiza într-o singură poveste. Că eu cred că nu se poate. Și, din tot ce-am încercat până acum, adică povestirile cele 9 ale lui J.D. Salinger (autorul lui “De veghe în lanul de secară”), George Orwell (autorul lui “1984”) cu al lui “Coming Up for Air” sau, cel mai recent caz, care din cauza lenei mele impardonabile de a scrie nu mai e chiar atât de recent, Nabokov (autorul “Lolitei”), nu am găsit vreun argument care să mă contrazică la modul serios.

N-ai cum să citești cartea asta fără să te gândești la “1984” al lui Orwell. Pentru că tot despre o societate de n-a existat vreodată cu adevărat este vorba și in “Blazonul bastardului”. Diferența între cele două romane este atât de mare și de evidentă pentru orice om a trăit măcar un an în comunism, nazism sau orice altă formă de totalitarism, încât dacă vei începe cu Nabokov, Orwell va părea doar o copie fadă. E și normal. Nabokov știe ceea ce Orwell doar intuiește.

Știu că geme lumea de snobi culturali care ridică disprețuitor din sprânceană când vine vorba despre orice titlu recunoscut de majoritate ca fiind al unei capodopere. Snobi ce-ți vor recomanda conspirativ o scriitură obscură, cunoscută doar de “inițiați”, care depășește pe toate planurile opera de succes. Știu și îmi fac un titlu de glorie din a evita din răsputeri să mă încadrez în tagma lor. Dar de data asta n-am ce face.

Nabokov are, spre deosebire de Orwell, experiența directă, chiar dacă foarte scurtă, a absurdității de mucava a unui regim dictatorial. El nu mai e surprins de posibilitatea ca o țară să-și piardă într-atât de mult spiritul de conservare și luciditatea încât să lase frica să o guverneze, ci se lasă amuzat de stiuațiile în care viața te poate arunca atunci când lumea întreagă o ia razna. Eroul lui este gras, sănătos, deștept și apreciat. Eroul n-are niciun dram de eroism, ci doar inconștiența pe care ți-o dă conștientizarea propriei valori. Umorul, deși amar ca o ceașcă de fiere, există în cam fiecare moment. Grotescul situațiilor e rusesc, adică gros și îmbâcsit precum șuba unui birjar moscovit bețiv în miez de iarnă. Iar când profesorul universitar de renume mondial ajunge doar un biet deținut interogat de analfabeți care nu sunt în stare să-i priceapă spusele, cu atât mai lacrimogen-rusesc este tragicul absurd care te învăluie din toate părțile deodată.

Deși prin cuvintele pe care le înșiră pe marginea cărții Nabokov se dezice de satiră cu voce tare, noi, cei care știm ce înseamnă un regim care este capabil să-și faca ostatici din proprii săi supuși, n-avem cum să-l credem. Îi lăsăm pe mai puternicii și naivii noștri prieteni occidentali să-l creadă. “Blazon de bastard” rămâne o carte savuroasă, pe care o recomand din toată inima.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“O limuzină neagră imensă, care te ducea cu gândul la o înmormântare într-un oraș de alabastru.”

Alice Munro – “Prea multă fericire”

munro-1024x768

 

Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.

Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.

Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.”

“Îi simțeam degetele prin palton și prin celelalte haine, de parcă ar fi fost multe boturi umede.”

“Aproape avea impresia că, pe undeva, trebuia să existe o anumitaă cumpătare întâmplătoare și evident nedreaptă în menajul emoțional al lumii, dacă marea fericire – oricât de temporară, oricât de neînsemnată – a unei persoane se putea naște din doar din marea nefericire a altuia.”