Pentru acei indivizi de moda veche care nu sunt pe deplin convinsi ca Dumnezeu nu exista, dar care, desi nu le pasa de El, Il simt mereu in sinea lor, a injura e o treaba dintre cele mai placute. Pe om il apuca un acces de astma si injura cu manie si incapatanare, cu intentia speciala de a-L jigni pe acest eventual Dumnezeu. Si se gandeste ca, la urma urmelor, daca exista, orice injuratura este o lovitura de ciocan in cuiele de pe cruce si o NEPLACERE pricinuita lui Dumnezeu. Dumnezeu se va razbuna – acesta e sistemul lui – va face pe dracu’ in patru, va lasa sa cada tot felul de nenorociri asupra pacatosului, il va trimite in infern, dar chiar de va intoarce lumea pe dos, nimeni nu-L va face sa uite neplacerea pe care a suferit-o, lovituirle de ciocan pe care le-a incasat. NIMENI! E o strasnica consolare. Si asta arata limpede ca, in definitiv, acest Dumnezeu n-a prevazut chiar totul. Ganditi-va; El e stapanul absolut, tiranul, totul; omul e un rahat, un nimic si, cu toate astea, omul are posibilitatea sa-L manie si sa-L nemultumeasca si sa-I tulbure cat de cat fericita Lui existenta. Asta este intr-adevar “le meilleur temoignage que nous puissions donner de notre dignite”. Cum de n-a facut Baudelaire o poezie din asta?
Anarhia mea literara