Mike Tyson – “Adevărul de necombătut” (autobiografia)

IMG_1194

Sunt aproape sigur că nu m-am uitat în viața mea la un meci de box întreg. Violența fizică mă blochează în asemenea hal, încât sunt convins că din punctul ăsta de vedere îmi lipsește ceva la nivel genetic. Uite de ce am rămas paf atunci când am văzut că primesc cartea asta cadou de ziua mea de la cineva. Pe de altă parte, am privit darul ăsta ca pe un semn că luasem o hotărâre bună. Nu. Nu mă apuc de cafteală. Decizia mea tot la cărți se referea. Auzisem pe cineva spunând că oricine vrea să studieze succesul ar face bine să citească (auto)biografii cât mai multe, din cât mai multe domenii. Că în general doar oamenii care au într-un fel sau altul succes își pot vinde memoriile. Și, de ici de colo, înveți câte ceva despre cum i-a ieșit fiecăruia. Chit că pe mine mă preocupa mai mult succesul în industria muzicală, am zis că nu-i bai dacă Iron Mike o să fie primul. Deși, la o adică, succesul i-a fost la fel de efemer precum rezistența adversarilor săi din ring.

Evident că nu-s atât de naiv încât să cred vreo clipă că Mike Tyson a scris-o. E mai degrabă un copil chinuit născut dintr-un lung și chinuitor exercițiu de dictare, care mai apoi a fost preluat, coafat și parfumat de mânuțele dibace ale unui editor. Tyson însuși aproape că recunoaște asta spre final. Cartea asta însă m-a cutremurat chiar și pe mine, care veneam pregătit să nu cred nimic. Pentru că, sub toată literatura, sub neverosimilele dovezi de erudiție pe care Iron Mike le inserează pe alocuri ca să “dea bine”, există și sinceritate.

“Adevărul de necombătut” e o carte despre voința supremă și despre absența ei. Despre un om puternic pe dinafară și slab pe dinăuntru. Iar slăbiciunea asta a lui interioară te face pe tine, cititorul, să înțelegi un singur lucru: importanța fără de egal a cunoașterii, a educației. Nu cred că există pe lume carte care să mă fi convins vreodată mai abitir că vorba aia cu “nu te opri niciodată din învățat” e cea mai adevărată.

Bine, e mișto și pentru că e plină de droguri, beții, sex, violență, bani, lux. Chestii d-astea metafizice.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.